Vă amintiţi, probabil, cu dulceagă nostalgie, cum v-am povestit despre babele care au un ABC (pentru bucureşteni, boltă sau băcănie) la poalele facultăţii cu program normal din vecinătatea Vitrina.

Babe de diverse etnii, variind larg de la română la maghiară şi înapoi, care jupoaie cu lăcomie drăcească de pe bieţii studenţi şi trecători, la orice ar procura, cu câte 1 sau 2 lei în plus faţă de orice altă prăvălie zdravănă la cap din registrul comerţului.

Precum duc o viaţă debordând de neprevăzut, am reuşit să dau peste o întreprindere şi mai hulpavă decât aceasta, dacă mai era posibil, iar dacă nu – au reuşit să fie. Sfidarea cea supremă s-a deschis hăpt gard în gard cu cea etalată mai sus. Vă daţi aşadar seama ce orgolii mercantile bulbucesc: este vorba despre o – ce altceva? – şaormerie.

Deţinută de nimic mai puţin decât doi greci. Sau turci. Ceva. Când am intrat o dată la babe cu o şaorma cumpărată de la ei, erau să facă atac cerebral colectiv. “DE UNDE ai ALTĂ mâncare? Dar cât o costat? CUM!”

Însă revenind la hapsânii cei proaspeţi. Le strică gheşeftul la veterane. Într-un monopol care părea de neştirbit, au venit ăştia cu două angajate probabil pe resturi, două fătuci disperate, care amestecă-n maioneză nişte usturoi încolţit, ambele pe-aceeaşi tură, fără să le schimbe nimeni, de dimineaţă până seara şi duminica inclusiv.

Administratorii cei doi stau fără pauză, ba unul, ba celălalt, cocoţaţi pe-un scaun înalt şi festiv, la casa de marcat, temându-se probabil de tâlharele ălea evidente, care nu merită scăpate nici măcar pentru o clipită din sub nişte ochi ageri şi vigilenţi, ce să mai vorbim despre acces la bani şi la server. Când primul supraveghează cu mâna lui încasările, pesemne al doilea păzeşte hârtia igienică de la budă, unde oricum n-au acces clienţii.

Am început la un moment dat să merg tot mai des pe la ei, fiindcă am insistat eu de la început, pentru mândria proprie, să găsesc un mecanism infailibil de a-i distruge spiritual. Ceea ce am şi izbândit şi vă voi relata în consecinţă.

Dar întâi, despre context: ahtiaţii ăştia ce vând moarte “cu de toate” au nişte algoritmi prin care îţi adaugă recomandări la orice simplitate vrei să comanzi. Dacă iei ceva la lipie, au adusă la faţa locului o cisternuţă care amestecă nişte “suc de iaurt” îndoit cu apă de la robinet şi ceva zamă de portocale concentrat diluată bine.

În caz că ţi-e poftă de ceva mai săţios, aruncă cu fante şi colăuri în tine, mai mari, mai mari, să îţi curgă fluent pe gâtlej în jos, să mai vrei. Însă când îi de pus ingrediente în mâncare, parcă-parcă le omori câte-o virgină, cu fiecare boabă de porumb în plus, asta când nu le strică cineva ziua şi le rade tot de prin ulcelele ălea, că vrea să abunde mâncarea de otravă. Tare le mai plac pretenţioşii, care, deşi plătesc întreg, ba nu vor castraveţi muraţi, ba fără vreun sos anume.

Au ajuns într-atât de departe, încât unul dintre ei a zbierat realmente (cu mine de faţă), la o doamnă de bine care – atenţie – trecea grăbită prin faţa dughenei. Osama (căci aşa se numeşte), a răcnit către ea, de parcă ăleia i-ar fi scăpat eşarfa sau o cunoştea, iar când aia s-a oprit ca trăznită din ceva ce cu siguranţă era o urgenţă, a-ntrebat-o… dacă nu vrea un şniţel la farfurie!!!

***

[vezi şi Registrul Diverse!]

Da.

În sfârşit. Acuma recent mi s-a făcut poftă de ceva greţoşenie de p-acolo şi aveam bani ficşi pentru ea. Intru în tremniţa pierzaniei, dar când să o cer (că-ţi zice înainte cât e, dragă, să ştie dacă te încadrezi, nu să-i faci pagubă şi să-i dai banii înainte să se apuce sclavele), remarc nu neapărat suprins că, desigur, s-a scumpit. Cu 1 leu.

Probabil găsiseră babele rivale vreo eroare juridică, prin care puteau să dea, eventual scutite de oareşcâteva impozite, ceva mai lesne decât ei, asigurându-şi o creştere pe termen mediu şi lung, cu speranţa unei vânzări în număr de unităţi totale mai rotund. Şi nu se admitea o asemenea obrăznicie, ei în mod logic trebuiau să recupereze. Bun.

Dat fiind că eram muşteriu loial, nu că asta ar avea neapărat vreo însemnătate morală pentru şerpii ăştia crescuţi la ţâţa mea, de care acum mă muşcau cu sete, îmi permit să îl întreb dacă poate să îmi dea mâncarea, ca eu să revin într-o neîndoioasă dată ulterioară, tot cu acelaşi scop de a-i face consumaţie, când să-i dau şi datoria de acum.

Mintiuca lui precisă nu era programată pentru o asemenea dilemă: deci ori să nu accepte rămăşagul şi, pe cale de consecinţă, să nu ia nimic; ori să ia ceva, dar nu tot. Mai-mai să înţepenească. Mi-am interzis să-mi scape şi măcar o minimă sugestie telepatică. Am vrut să îl văd restartându-se succesiv. Până când – stupoare! – a acceptat.

Am zâmbit transpirat, cât eu am plusat conglomeratul final cu tot s-a putut îndesa. Iar de atunci: nu am mai dat p-acolo!

Decât. O. Dată: să îi dau datoria. Dintr-o bancnotă bine păstrată de 500 de roni. Oh, viaţă prea crudă, n-avea rest. Plăăăhăhăhăhăhăhăhă. Boule!

Am schimbat această plăcere sadică pe faptul că într-adevăr e cea mai bună şaormerie din zonă. Şi prefer să o abandonez şi să nu mă mai duc! Feci! Să regrete leul ăla până îi trebuie măcar un transplant, atât lui, precum şi ăluilalt, când are curajul să îi povestească.

***

Cât despre amicul nostru comun, Andrei Palatkas, care a pierdut umilitor pariul acela de pe Jeg… m-a rugat să apar, dimpreună cu Pamfil, fireşte, pentru Booha (atât bar şi site, cât şi loc de pelerinaj sau alte funcţionalităţi cu care este înzestrat) în batjocorirea vizuală a unui şlagăr în derulare prin discotecile tineretului de azi, fapt pe care l-am şi întreprins. Aparent, trebuia să-l înlocuiesc pe Kanye West, din clipul original.

Deci yo, Biblel, I’m really happy for you, I’m ‘a let you finish but…