Lămâia asta s-a stricat. Câh! E dulce.

Ieri am mai lucrat puțin la frumoasa mea relație ce va să fie, exact din motivul exprimat, adică să fie frumoasă. Adevăru’-i că nu pentru mine. N-aș vrea să vă dezamăgesc, atâta tot, nu m-aș mai suporta.

Vedeți voi, eu sunt impulsiv (într-un fel care nu dă greș, desigur, doar că uneori nu văd din timp cum trebuiau să meargă lucrurile, iar când ce-mi doream o ia pe arătură, îmi impun că doar mă înșelasem cu privire la direcția initială și, de fapt, calea nouă devine astfel mult mai potrivită) și consider că scânteile emoționale sunt cele mai sigure baze ale unei mari iubiri.

Lumea nu e conștientă că relațiile se strică după ce ele există și, de cele mai multe ori, după ce există de prea multa vreme. Nu știu cum au găsit oamenii etalon în longevitate, când e clar că ea însăși e parametrul degradării.

Dar abia acum am realizat că poate fi utilă și o abordare mai diferită. Nu vă bucurați încă, dragii mei, când zic că “am lucrat” e doar o formă plăcută a faptului că încă nu îmi pot consuma dragostea cu fata. Că dacă era altfel situația, v-o prezentam aici, cu profil și toate cele, cum așteptați cu sufletu’ la gură. Sau ziceam că am terminat toate pregătirile. Dar eu am zis că am lucrat, cum voi și repeta de mai multe ori pe parcursul vieții mele, până voi renunța la idee, fie nemaiamintind și ignorând orice semnalări ulterioare, fie întorcând-o mai târziu din condei, în fiece justificare derizorie, de care voi nici din principiul că vă zic acum n-o să vă dați seama mai încolo.

De fapt, am pierdut vremea în oraș, tânjind, după care am venit responsabil acasă, deoarece se făcuse vremea în care trebuia să intre în funcțiune descurajarea. Totuși, în mod absolut surprinzător, ceea ce era înainte această certitudine nu s-a concretizat până la final. Deci am mai ieșit o tură în oraș și am mai luat o porție de deznădejde. Nimic.

Acesta a fost momentul de turnură în care am început vădit să mă îngrijorez. Poate până în punctul respectiv reușeam să mă mint că totul este în regulă și că meniul tradițional de autocompătimire, regret, neputință va veni, chiar și sleit, dar nu a fost să fie. Situația era dramatic de normală. Am încercat să mă automutilez sufletește, mă gândeam că poate dacă-mi dau un pic de avânt depresiilor… (Nu știu dacă o să fie amuzant articolul până la sfârșit, da’ promit că-ncerc. E un fel de umor și ăsta, experimentez, dați-mi o șansă.) Și, la fel, nici o reacție. Sufletu’-mi stătea în fund pe bordură, julit și râdea la mine. Nu râdea de mine sau să-și bată joc, râdea așa, de situație. Se distra.

Încep să nu mai găsesc sensul a ceva ce merge. Sau care se desfășoară singur. Deci decurge, o duce bine, adică. De fapt, nu încep să găsesc, că termin să caut – era inutil, nu exista obiectul. Că, de exemplu, măcar cu o chestie nefuncțională poți zice că ai un scop, merită ceva, pentru că există – nu? – ca să o treci la nivelul de a funcționa. Da’ cand ajunge acolo, ce? De aia nici nu terminăm chestii, că cu cât ne apropiem de-o finalitate, cu atât mai mult nu mai are rost. După ce să termini ceva, când sunt atâtea lucruri neîncepute?

Nelegat de asta, am descoperit și de ce nu-mi place bârfa sau să judec pe cineva, doar de dragul de a-mi da cu părerea. Păi, actele astea anonime nu sunt nici pe departe îndeajuns de distructive. Nu mai știe lumea noului mileniu aprecia o jignire dată personal. E penibil.

Dar revenind… De fapt, cre’că dac-ar fi totuși de ales un fruct care să se strice și să ramână încă în parametrii unei anumite calități, lămâia are cele mai mare șanse.

Ziua următoare…

Gata, m-am liniștit: azi m-am simțit mizerabil. Mi-am făcut reale probleme că mă defectasem, dar acum totul s-a limpezit. Sunt încă destul de capabil să mă complac într-o situație degradantă.

Pe de altă parte, nu sunt singur. De exemplu, Deja Nu Preafericitul Patriarh începe să se răcească. Asta nu-i o remarcă extremistă, sunt convins că e mai mult decât mulțumit de situație. Că nici mie nu mi-ar conveni, de pildă, sa fiu un stârv electoral, fix în timp ce sunt relativ ocupat cu a fi mort. Așa că subscriu la părerea post-mortem, care sunt convins că o are despre asta și ne-ar și împărtași-o, dacă n-ar fi – repet, cu motive! – incapabil să se opună statutul lui de cadavru politizat.

Și, cu riscul de a exagera în cugetări, pe sfârșitul zilei am avut și parteneriatul social ideal cu o tânără domnișoară. Ceva serios, cumsecade, de o seară, în care a tăcut naibii din gură. M-am simțit mai bine decât în cea mai intensă iubire (evident, eșuată), ce m-o fi încercat vreodată. Era absolut dizgrațioasă fata, datorită exclusiv vestei din fâș de-un galben de te dureau dinții, pe care în cine-știe-ce-moment de întunecime a minții o alesese, dar oricum mai fermecătoare decât orice altă diva în locul ei, care-ar fi făcut greșeala să vorbească. Tocmai a dat-o-n bară, a încercat să-mi zică ceva și să vadă ce scriu. Ne-am despărțit într-o scenă penibilă, demnă de povestea atât de frumoasă a ceea ce a fost între noi. I-am zis că nu mai vreau s-o aud. Oricum, chiar dacă totul s-a sfârșit așa repede, sunt încă decis pe viitoarea mea relație de care vă tot zic.

Oricum, sentimentele mele sunt în acest moment atât de amestecate (nu că se schimbă, doar se omogenizează), încât am făcut cunostință, în sfârșit, cu o clasică fantezie sexuala de a mea, de pe vremea când eram la liceu, căreia nu i-am vorbit vreodată. I-am dezvăluit relația noastră, iar ea m-a făcut să dansez. În sensul de “pe muzică”. Cu picioarele. Îmi spunea o doamnă că nici măcar nu-i nuntă, dar eu o făceam CA la nuntă. Se pune? Da, starea mea este ATÂT de dramatică. Preafrumoasa domnișoară era, culmea isteriei hormonale, la pachet cu o prietenă, iar la final s-a lăsat cu nimic, cum era și de prognozat, pentru un rateu notoriu ce sunt.

Și tot în procesul ăsta mi-am dat seama că “frumos” este, de fapt, doar un eufemism pentru “urât“. Între timp, stimabilul Ciutac a plecat de pe tarlaua sa, mi-a lasat cheile de la panoul de admin (ce decizie tragică, cu urmări ce nu pot fi prevăzute) și am șansa să scriu la el pe blog, în calitate de el chiar. M-am și apucat, cum prea bine puteți vedea, apăsând această propoziție.

Și, ne arată Denisa, lui Moafle i-au dedicat, în sfârșit, cel putin o gură de canal. I-au greșit numele, dar, ca intenție…

***

Îngrijorat pentru targetu’ acestei organizatii, vă-ntreb și eu: câti v-ați pus vreodată problema asta? Că, uite, ei au amplasat-o atât de inspirat, ca să vi-o puneți, totuși. Cine căcat s-a întrebat așa ceva în viața lui? Să fie, oare, ei atâtia, cât de-o dezbatere? Mi-e frică.