Darius Hero

Dragostea și de ce nu.

D

Dacă Alain de Botton și Esther Perel ar avea un copil… i-aș crede.

Cred că mi-am dat seama cum e cu relațiile1 și nu e promițător.

Spre deosebire de iluzii, care sunt foarte promițătoare! Așa că vă spun și vouă, ca să-mi ziceți ce credeți (și poate fut și io ceva), iar dacă nu sunteți de acord, puteți să vă uitați mai departe la Friends sau alt căcat de genu’ ăsta.

Bun deci: Precum bine știți, mie-mi plac multe fete, empiric deodată. A, și nu în sensul că în pat, că ar fi prea aglomerat pentru restul serii și n-am de oferit altceva decât maximum UN sex bunicel înspre mediocru, după caz, de persoană, per unitate de timp.

Da’ se prea poate să poftesc LA mai multe tentații deodată, iar din aceste considerente, lumea – care ea nu face niciodată așa ceva! – mă-ntreabă curioasă: “Măi, porcule, o să mori singur!”

Foarte bine.

O perioadă (foarte scurtă, din fericire) mi-am pus problema și mi-am dat seama că pesemne nici nu vreau altfel. Felul meu de a fi și lucrurile care mă fac să mă simt bine exclud continuitate cu și responsabilitate față de altcineva.

“Dar, măi, Darius, tu doar fugi de commitment!” Corect. Și sper că suficient de tare, cu toate membrele. Singura diferență e că voi alergați prea încet.

Treaba asta cu iubirea eternă de persoana aleasă este o idealizare romantică și nu e compatibilă cu toate felurile de oameni.

E compatibilă doar cu ăia complăcuți, care nu vor mult și e ca și cum te-ai cupla după horoscop, sperând să funcționeze până la adânci bătrâneți, care și doar asta e destul de pretențios. (Mă-ntreb cât de reprezentativ eșantion am cuprins în ultimul paragraf.)

Desigur, nu voi. Faceți însă un exercițiu de memorie:

De ce nu a funcționat cu ultima persoană pe care ați iubit-o cu adevărat?

De ce nu a funcționat cu ultima persoană care v-a iubit cu adevărat?

Parcă din același motiv, doar că invers.

Și acum, un exercițiu de imaginație, nu-ntreb retoric, chiar răspundeți-vă-n cap:

De ce credeți că ar funcționa data viitoare?

Ce credem noi și ce se-ntâmplă de fapt, cum bine știm și, culmea, nu ne interesează.

Ne înamorăm de câte cineva și-n cap ni se conturează (spoiler alert: fals) toate așteptările pe care le aveam de la celălalte relații deja eșuate.

Asta știm, da? E de la părinți etc.

Totuși, facem rapid abstracție de realitatea că-n esență ne-am înamorat dintr-un like două pe Instagram (echivalentul modern al zâmbetului ușor pilit) și investim pac-pac toată zestrea emoțională în a ne confirma așteptările.

Deși noi știm.

Apoi ne afundăm ca niște VC de ăia proști și nu mai ieșim de acolo până urâm persoana (că pe noi ne uram de la-nceput) sau până ne dezlipește persoana de pe ea cu grețică. Îi zice “sunk cost fallacy”.

Păi, dacă știm, de ce mă mai întrebați?…

Lucruri PE care – cazul acuzativ – ar trebui să le facem, dar n-o să le facem și ce facem, mai degrabă.

Păstrat legătura cu foști și foste, fiindcă sunt dintre persoanele care ne cunosc cel mai bine, au ținut la noi și acum nu mai au nici o miză și ar putea forma o comisie de evaluare chiar competentă sau cel puțin consultanță externă la un terapeut. Da’-n loc de asta, pe câte le-ați blocat pe Whatsapp cu ostilitate?

Vorbit cu foștii sau fostele actualelor sau actualilor voștri, tot ca-ntr-un fel de terapie, dacă nu măcar de documentare constructivă, fiindcă, precum subliniam mai sus, sunt dintre persoanele care le cunosc cel mai bine, au ținut la ei și ele și acum nu mai au nici o miză și ne-ar chiar putea da niște sfaturi pentru binele lor. Ș-al nostru. “POFTIM?! Da’ dacă e mai bună decât mine sau are pula mai mare?” Mda, păi, aparent, nu e aia…

Vorbit cu actualii și actualele fostelor și foștilor voștri, deschis, oferindu-le informații oneste și binevoitoare, ca să le fie bine celor cândva dragi vouă, acum dragi altcuiva. “POFTIM?! Da’ dacă e mai bună decât mine sau are pula mai mare?” Mna, păi, aparent, poate aia e. Și dacă e, ce?…

Uite…

Eu nu cred în amor veșnic, precum nu cred în Dumnezeu: ar fi fain, da’ nu se poate. Și lumea, tragi-comic, e uimită; fiindcă crede-n amor veșnic ca-n Dumnezeu: necercetând.

În concluzie, eu nu țin o relație nu doar fiindcă că nu prea am chef (care veți remarca că e, mai des decât mai rar, și motivul vostru), dar pentru că sunt improbabile statistic. Și nici nu merit musai una mereu, cum nu merită nici tăte apucatele pe care mi le găsesc. Și nu vreau o neapucată.

În mod ironic, din același motive nu ține nici restu’ lumii o relație. Doar că se farmecă ținând, în medie, mai puține.

Așa că țin cât mai multe relații încap, până se termină timpul. Eu nu zic că poligamia de cocalari e soluția. Nici poligamia hipsterilor – poliamoria. (Deși putem dezbate pe marginea legatului în paralel față de legatul în serie, dacă tot e să ne sporim șansele și creștem performanța.)

Dar poate un fel de monogamie aspirațională…

Care-i faza, atunci?

Nu știu, văd io!

Desigur, există convenția aia cu transformatul într-un parteneriat solid. Dar. Aia. E. Altceva.

Deoarece egalitate-ntre femei și bărbați (care e bineee, înainte să vă dați cu pizda de pământ… băieți), practic nu mai avem nevoia de constanță relațională și valoarea de loialitate emoțională (care e teoretic rău). Tipurile de personalitate care până acum erau forțate de conjunctură sau doar credeau din tradiție că vor familie și copii, acum pot să se cupleze nestăviliți cu tsunamiul de tentații la care acum au acces. Iar ăialalți, care nu vor mai mult decât uneori concediu, sperăm să țină natalitatea.

Și cum doar “teoretic rău”? Fiindcă ați citit pe fugă ierarhia lui Maslow a nevoilor și aia de “dragoste și apartenență” nu trebuie (și nu e plauzibil) să vină de la o singură persoană, perfect aliniată, cu care să murim deodată-n brațe.

Și chiar și însuși Maslow a zis că e cam șubredă piramida și ulterior – ceea ce ați omis convenabil să aprofundați – a mai adăugat colac precar peste pupăză instabilă și “curiozitatea nativă a oamenilor”… FAÅ¢Ă DE ALTE CURURI!

FAQ

Bun, da’ ăia care-s cuplul fericit din grupul de prieteni?

Deocamdată.

Și părinții și bunicii noștri?

Ăhă, hăpt!

Păi, și noi?

Poate vi se-arată, mai poate că nu.

Încercăm prea mult cu “happily ever after”. “Happily” nu e destul?

1 Da’ se poate să mă-nșel.

6 comentarii

De Darius Groza

Sociale