Jurnalul Editorialistic de Groza

Există angajaţi ale căror salarii sunt definite prin “câştigă peste” şi cei ale călor salarii sunt definite prin “câştigă sub”. Pragul în sine nu este tot timpul relevant, cât de care parte a lui eşti.

V-am tot povestit despre buda unde mă duc eu pentru ca să fac caca atunci când îmi vine, undeva în afara firmei, conform unor norme nescrise de protecţia muncii.

Mna, de când e vacanţă, patronul învăţămăntului superior, cunoscut în lumea interlopă drept portarul, a închis buda, că doar buda respectivă este la facultate. Or dacă lunile astea nu merge lumea la facultate, s-a convenit că nici eu nu mai diger şi excret. O prostie! De adevărat, însă, lucrurile stau exact pe dos: eu mai diger şi mai excret! Chiar pe dos!

Dar să vedeţi! Tot fiindcă ar fi vacanţă, mai marii universitari au ordonat a se construi încă un etaj la clădire, în vârful clădirei, fiindcă altundeva nu puteau să-l puie. Zis şi făcut. Etajul erect în plus s-a şi construit pe dată, zing!, apărând în văzduh, din neant. Şi, ştim cu toţii, un nou etaj are implicaţii, nu aşa… Un nou etaj înseamnă noi angajaţi. Noi angajaţi înseamnă noi intestine groase, iar intestinele groase aduc mereu după curul lor – ce? – noi veceuri.

Aici este când vara a început să lucreze în direcţia mea: noi angajaţii nu muncesc în ea, vară, fiind concediu, deci folosesc buzile din domiciliile lor. (da, “aici este când”, pentru că timpul este măsurat în spaţiu, v-am mai explicat)

Cum se traduce acest lucru în interesul meu? Un etaj numai şi numai pentru fecalele mele. Şi nu prin colţuri: am fost într-o expediţie recent, fiindcă nu se mai putea tolera să defechez din picioare ca să nu ating colacul, jos, la colegii de la atelier, în timp ce ei aruncă cu apă pe geam, ca să mai ne-mprietenim.

Şi ce credeţi că am descoperit în acea oază luminoasă şi neprihănită de picior studenţesc sau didactic, printre birouri virgine, cu parchet nou şi uşi cu folie încă pe clanţă? O livadă de buzi!!! Un catraliard de megametri cubi, cât vezi cu ochii, pluteşti în relaxare rectală, cu colace de veceu în jurul brâului. M-aş putea căca în fiecare o singură dată şi şterge de pereţi întreaga viaţă, că tot nu le-aş termina pe toate.

Până azi…

… când şi restul lumii a găsit etajul. Totul, vă spui, TOTUL s-a schimbat şi nu va mai fi la fel. Oamenii intră şi ies după cum poftesc, ziua în amiaza mare, de parcă ar fi la ei în acasă. Calcă apăsat peste tot, cu labele lor cotropitoare, infecte, fără să respecte câtuşi de puţin inocenţa copilăroasă a locului.

Îţi pun degetele mitocice pe oglinzi şi sug săpunul cu trompele exagerate şi hămesite, făcând bulbuci sub rât. Sunt câh cu toţii! Colcăie pe lângă mine, ferecat după uşă, pe closet, strângând între degetele încleştate groaznic ziarul, într-o constipare indusă. Sunt extrem de nemulţumit, să ştiţi că nu-mi place deloc chestiunea aceast, dar deloc.

Sincer, mi-e dor de vechiul veceu, de la parter, cel închis. Mi-e dor de mirosul care mi-l lăsa în haine. De fineţea hârtiei igienii de pe chiuvetă, al cărui capăt era umezit de ultima dată când am rupt-o, să mă şterg pe mâini de apa de izvor care curgea prin robinetul cel puţin oxidat, pentru că femeia de serviciu nu îl curăţă, ştiind că nu-mi place să-mi rearanjeze lucrurile pe acolo.

***

[instantaneu surprins de Carcea]

***

La fel ca orice film de calitate, Batman este şi el. Da, aşa este formulată propoziţia, aţi citit bine. Lansat sub titlul Denevér Ember: A sötét lovag în Ungaria (Batman: The Dark Knight, în restul lumii), filmul este totuşi o producţie cinematografică de excepţie, aducând un plus faţă de o peliculă comună prin faptul că în el toată lumea moare la sfârşit. Absolut toată. De două ori. Unii dintre lume atât în film, cât şi în viaţa reală. Un final pe puţin nesimţit, pentru o serie cinematografică ce-şi propune continuări.

Fiindcă, să nu pierdem din vedere, s-au prăpădit cu toţii într-un fel destul de criptic cât să lase de-nţeles că vor mai juca totuşi şi în câteva sequel-uri, cât timp acesta este el însuşi un prequel, dar lansat după cele de dinaintea lui, care îi urmează, de fapt cronologic, da’ noi n-am plătit încă destul bilete cât să pricepem.

Între alte socoteli complexe (că filmul e compus din patru filme în total, judecând după intrigă, următoarele ar putea fi doar generice) Batman are un telefon – desigur, refuzat de armată – care face hărţi, da’ pe care nu-l lasă la poartă în China. Totuşi, Batman i-l dă la negru ăla de-o făcut accident cu o fufă în maşină, care merge şi se plimbă cu el, telefonul, prin China, deoarece acolo nu era voie, făcând hartă cu tot în jur. Mai este un telefon, pe care totuşi îl lasă la poartă, fiindcă nu poate să facă hărţi, ca primul, deşi acesta poate să taie în schimb să taie curentul în toată clădirea. Mai puţin în lanterne, costumul lui Batman şi celălalt telefon al lui Batman, care face hărţi. Precum şi telefonul cu care Batman trimite sms-uri la poliţistul ăla bun, care moare pe la mijlocul filmului, dar nu mai moare pe la sfârşit. Deci trei telefoane, în total, fiindcă Batman probabil e banat în toate reţelele că nu şi-a plătit abonamentul, deci îşi ia cartele. O posibilă explicaţie şi pentru farul ăla de pe cer. Fiindcă Batman nu răspunde la telefon (ca să nu-l găseşti prin triangulaţie), dar nici nu te sună înapoi dacă doar dai bip.

Între timp, apare Face. Despre Joker nu vorbim, că am o presimţire că nu mai joacă. Deci apare Face. Ăla care dă cu banu’ să vadă dacă trăieşti sau mori. Şi Face, ca personaj, durează cinci minute. Că moare. Deduceţi, deci, că apare la sfârşitul filmului. Face apare direct internat în spital cu arsuri de gradul III pe 50% din corp, că aşa-i Face, trăieşte periculos şi moare repede. Ei bine, de la externarea lui timpurie şi până moare, deci în cele 5 minute finale, mai puţin minutul în care copilul urlă după Batman, Face a dat cu banul de vreo 25 de ori, ca să vadă dacă şansa le salvează sau nu viaţa celor care-i ies în cale. Din cele 25 de ori, dintre care o tură a dat de două, că pica altfel, a reuşit să omoare un şofer. Care nici n-apare-n film, că-l împuşcă afară din cadru.

Cât timp Face dă cu banu’, “două din trei”, ca să-i iasă, Batman ia telefonul pe de la negru pe de ascuns şi, până să se dumirească, îl leagă la câteva sute de monitoraşe mici şi interceptează toate apelurile din Gotham City, care am căutat pe Google Earth şi nu există! Deci încep să am dubii că şi Batman ar exista.

După care se duce cu Lamborgini-ul şi buşeşte, se duce cu Batmobilul şi-l buşeşte şi din Batmobil smulge-o Batmotocicletă pe care… o buşeşte. De un TIR. După care-l împuşcă. Pe Batman. Şi moare. Şi nu moare şi cade două etaje. Şi moare. Şi nu moare. Că a mai căzut el şi un zgârie nori. Nu era împuşcat, ce-i drept, da’ era un zgârie nori. Era, clar, că doar al lui era.

Eu totuşi am nişte frământări lăuntrice de care nu reuşesc să scap, în urma vizionării:

1. Cine umflă roţile la Batmobil şi i-l spală pe interior?
2. În sintagma “maybe you should’ve checked the manual”, referitoare la noile inovaţii la nivel de costum, cine a făcut munca de DTP pentru manual?
3. De ce croitoreasa care i-a făcut masca lui Batman nu-i lărgeşte gulerul ca să nu vorbească răguşit când strigă la răufăcători?
4. Unde există Bruce Wayne? Nu putem zice Batman este Bruce Wayne în viaţa reală, căci noi suntem în viaţa reală, Bruce Wayne fiind un personaj fictiv. Şi atunci, ce fel de personaj este Batman sau unde suntem noi, de fapt?

Referitor la concursul din articolul trecut. Aţi ghicit: culoarea este într-adevăr roşu.

***

[fotografie realizată de Flavie]