Darius Hero

Acest articol a fost scris pe taragot

A

A venit o fată la mine într-atât de beată încât mi-a spus că s-a deplasat până la mine doar ca să-i amintesc la ce masă stătea; dar a zis că-și asumă c-o s-o pun pe Jeg, deci e bine de știut că Jegul are efect anti-mahmurant timpuriu…

Și ați făcut 777 de comentarii. Mă rog, ați făcut mai multe. Mă rog din nou, ultimele (să zicem 776) au fost ale unei doamne. Sau ungur, că-ntr-un fel își zicea și-ntr-altfel se declina. O fată de gen masculin, să conchidem. Obțineți deci de la mine un sincer: Bine. Cândva am să li și citesc.

[Jegu’ a mai avut peste 800 de comentarii prin 2005, la articolul despre liceul de i-au dat afară din cauza lui blog; se-ntindeau pe 150 de pagini, în vechiul Jegstament; Hudreo… știi cum îmi place micii și berea: gratis]

***

Așadar, am fost la Zalău, deci, procurând în acest scop cu degetul mare din gară o mașină de ocazie. Îmi place să-i zic așa, fiindcă sună a un fel de “rochie de seară”, rutier vorbind.

În realitate, am mers la Zalău cu un psihopat. Nu spun asta cu o inflexiune medicală, pentru că nu s-a dezvoltat încă știința în baza căreia să fie analizat acest individ. Și cum îl conduceam eu pe sinucigaș pe ultimul drum către Zalău, cu aproximativ 23.500-23.600 de kilometri pe oră, îmi studiam co-mașineanca din dreapta, că eu eram așezat în spatele șoferului, adică partea cu care ieșea prima în fața tirurilor.

Domnișoara de lângă mine era o pocăită respectabilă, cel puțin la început, deoarece între timp își schimbase de câteva ori înclinațiile religioase, în funcție de pe care parte intram în depășire; uneori prin exterior era mai lesne, mai ales când pe interior erau angajați în trafic și alții, nu doar noi. Nu că asta ar avea atâta importanță, având în vedere că fata scâncea neajutorată la fiecare mașină, fără să țină cont prea mult de direcția de mers din care venea, fiind irelevant în acest caz de unde se producea coliziunea, la viteza respectivă.

În plus, nu cred că putea fi decât întâmplător faptul că la Zalău se ținea conferința bienală a psihopaților, spre care se îndreptau cu toții de pe drum, în marea majoritate cu dubițele de serviciu.

Or psihopatul meu era unul responsabil, conștient de sine, căci insista să anunțe frenetic cu blițuri din fază lungă cu 1500 de metri înainte de fiecare ieșire pe contrasens, ca să nu cumva să-i vină altuia aceeași idee. Deși nu sunt convins că ajuta în vreun fel, considerând că noi depășisem viteza luminii, ca să mai vadă cineva din timp semnalele vizuale.

În acest tot acest răstimp și dacă tot eram în gaura neagră în care spațiul se dilata, eu calculam atent buzunarul în care să-mi pun telefonul, astfel încât să nu fie ulterior perforat cu vârful vreunui os dintr-o fractură deschisă de la picioare, dar în același timp având grijă să pot să-l și scot doar prin mișcări necontrolate ale pelvisului dizlocat, fără ajutorul mâinilor fracturate. Fiindcă știam că voi avea nevoie de el pentru ca echipa de descarcerare să-mi anunțe rudele.

***

Apropo, mie unul mi-ar plăcea ca fracturile să fie contagioase. Și să se ia prin convorbiri telefonice.

***

Și am ajuns la Zalău. Vă scriu astea fără să știu dacă restul vieții mele este doar un produs al imaginației, ca să nu mă plictisesc în comă. Dar în mintea mea am ajuns la Zalău.

Iar acolo am folosit o ustensilă antică, se poate zice pe dispariție, pe care strămoșii noștri o numeau: televizorul. Te-le-vi-zor. Pe el se văd lucruri de departe, cumpărate de demult, intrate într-o buclă repetitivă. Mâine ce-a fost azi, azi ce-a fost ieri, ieri ce-a fost ați prins ideea. Și pe el vedeam alte lucruri, de data asta departe de a fi pe cale de dispariție, dacă privim din această perspectvă: A-ca-să-te-ve.

Aici este singurul loc în care timpul nu este relativ, infirmând teoriile: Seventh Heaven continuă. Totul este infinit, iar acestui FAPT îi stă mărturie serialul. Nimeni nu știe când a început. Majoritatea actorilor originali au murit, cândva, în vremuri demult trecut, dar și-au filmat viața, noi urmărind-o acum în reluare, până când oamenii de știință reușesc să îi regenereze biologic, că acolo se întreabă toate finațările pentru genetică de care ați auzit.

Seventh Heaven s-a numit așa de la început, pentru că n-avea sens să piardă timpul cu intitularea diferitelor sequel-uri. Ei aveau un singur gând.

Reclamele la Seventh Heaven sunt mai lungi decât un episod pilot din majoritatea altor seriale și un pic mai scurte decât două jumătăți de episod maraton de încheiere de sezon la orice alt film. Promo-urile la Seventh Heaven au intrigă proprie. Nu au deznodământ, cum n-au nici episoadele de altfel; știm doar că cresc gemenii. Creșterea gemenilor este singura metodă de a măsura durata poveștii din Seventh Heaven.

Și știți ce s-a întâmplat în ultima reclamă, motiv pentru care am și început totul (mă refer la univers)? Ruthie se certa cu unul, că se bagă între ea și iubitul ei, cu care probabil se mai și fute, dacă nu cumva s-o fi futând cu amândoi, că nu m-aș mira deloc, doar tată-su-i preot. Da’ voi știți cine-i Ruthie, din serial?! Cea cunoscut drept “aia mică”. MĂ, VOI MĂ URMĂRIÅ¢I?! Aia mică are dileme relaționale complexe. Deci dacă gemenii nu-s gay între ei îi în următorul sezon, iar apoi lesbieni, că-și fac schimbare de sex, tot între ei, în filmul ăsta nu se mai poate întâmpla nimica.

***

{democracy:10}

***

SCMcDonaldPatiBar

[cu sute, poate mii de mulțumiri lui Meza Radu]

***

Dup-aia: V-am promis poză cu mine în costum de nuntaș. Io-s ăla din plan secundar. În costum, cum ziceam…

DariusInCostum

302 comentarii

Sociale