Mirmen! Dacă până citești asta, încă n-ai trimis detergent, încep să vând din covoare.

Și nici nu se mai pune vreodată problema să împart rufele pe culori! E ultimul meu avertisment.

Ca să nu fiu nevoit să mă cac în proximitatea niciunui cunoscut cât sunt la serviciu, anii trecuți am abuzat fără limite de lipsa oricărui nivel de securizate oferit de colonia băilor deshise pusă la dispoziție cu iresponsabilitate de către conducerea UT Cluj.

S-au scurs deja lunile de când am abandonat cu lacrime în ochi și gojonele la fund deosebita livadă de buzi despre care vă povesteam odinioară și pe care am cultivat-o în secret, prin vecinătatea mansardei, la sediul Universității, unde se credeau în siguranță, deoarece îmi respectam prea mult colegii de la Vitrina ca să fac la noi în firmă ceea ce numim sugestiv felul doi.

Căcăstoarele care altădat’ păreau nenumărate au dat în pârg și nesfârșitele hârtii igienice au fost culese până la statul final al celui din urmă pătrățel.

Toată această desfășurare tragică de evenimente m-a lăsat într-un grozav impas rectal.

Nefericirea situației face însă ca digestia mea să fie încă riguros sincronizată metabolic după programul de lucru, atât din necesități creative, cât și din considerente fiziologice.

Soluția nu a întârziat să apară de unde mă așteptam mai puțin: este tot mai clar că cele trei contabile ale agenției doseau șoptit la etajul lor o aparent discretă toaletă spațioasă, cu dotări igienice de stație orbitală.

Am mers întâmplător să-mi încălzesc un litru de ciorbă la bucătăria plasată strategic tot în imediata apropiere a contabilelor, când am remarcat intrarea într-o încăpere secretă, străină mie până atunci, foarte traficată printr-o rotație ritmică executată de cele trei. Fetele făceau planton latrinei, ca să nu o dibuiască oareșcineva.

Domnucile cu pricina sunt, în ordine, Mariana, o zână caldă care lasă în urmă praf de pe jos din Rai (numele n-are legătură cu croitoresele clonate dintr-o relatare precedentă), apoi Măriuța, o Sfântă Duminică cât pentru un week-end întreg.

Și, deloc în ultimul rând, Mari. Care se citește ca în ungurește, pentru că maghiară și este. Mooori. Exact ca verbul, doar cu accent pe abisul din litera rotundă, ca un puț fără fund.

La dânsa ne vom concentra, după acest scurt apel disperat primit la redacție.

***

Revenind. Totul pe Mari este roz, iar în jurul lui Mari este roz de la ea, fiindcă Mari s-a vopsit în păr roz, pe unghii roz (inclusiv la picioare), are telefonul roz, de care este agățat un papucel miniatural roz și încă ceva zorzonele, care sună roz când se mișcă, iar capacul de la ștampila de contabilitate cu care face totul să fie roz este tot de culoarea roz și el. Singurul lucru legat de Mari care nu este roz se rezumă la pachetul de țigări. Care ar putea, de pildă, să fie un pachet de Vogue roz, dacă un pachet de Vogue roz i-ar ajunge măcar pe o nară, cât timp fumează cu gura și cealaltă nară cumulat o țigară Viceroy de capacitatea unui furnal nuclear.

Mari este desemnată probabil cu de la sine putere să se deruleze apăsat spre grupul sanitar, de cum mă miroase venind, prin ușa închisă, la 39 trepte distanță în înălțime.

Până mai de curând, Mari avea amplasat biroul la care muncește practic adiacient ca mobilier ușii de la closetul pe care îl protejează. Astfel încât avea destul timp din momentul în care porneam de sus și până ajungeam la intrare să facă un pas larg spre emisfera nordică a planetei, cu o hotărâre care îi înclina axa Terrei și mă dezechilibra. Până îmi recăpătam orientarea, ea era deja închisă pe dinăuntru, lăsându-mă afară termen de exact cât să fac ocluzie intestinală, dacă sunt dispus să mă constip așteptând.

Mai nou, însă, are masa de lucru chiar la ieșire din departament, la o distanță relativ întinsă de capacitatea mobilității sale în concurență directă cu vârsta mea. Motiv pentru care m-am antrenat într-un asemenea hal, încât, dacă pornesc cu sprint olimpic fără de cusur, trec pe lângă ea cu o tinerețe datorită căreia, înainte să realizeze că s-a întâmplat ceva, eu sunt deja cu pantalonii jos, inițiind procesul excreției încă din fugă.

Altfel, relația mea cu Mari este una de colegialitate distinsă. Mă intersectez cu ea prea rar, doar când îmi verifică delegațiile cu un profesionalism de Gestapo sau bătându-ne pe ultima roșie umplută cu vinete de pe platoul de la microrevelion.

***

De asemenea!

[vezi și Registrul Diverse!]

***

Votați poza Ralucăi Erdei la borala aia de concurs de la Cesarom, intrând pe linkul de mai înainte și dându-i like, din două argumente lucide și coerente: ca să strângă măcar mai multe voturi decât amețitul de Radu Neag, care-și desfășoară ceva eșec de milogeală social media și ca să-mi facă copila curat prin toată casa (baie – vană, chiuvetă, gresie; camere – aspirat, mop; chicinetă – blatul ăla, microundele, frigiderul și faianța de deasupra; plus șters praful).