O să-ncepem cu ceva mai derizoriu, până vă acomodaţi, cum ar fi viaţa mea sexuală şi dup-aia trecem la ălea mai cumplite, de pildă maică-mea şi concepţia ei sucită despre orice n-o întreabă nimeni.

A fost ziua doamnei Jeg (nu, Gimel, nu e Pălărista, nu, Gimel, nu e Timeea, nu, Gimel, nu e “care pizda mă-sii mai era, pune-i-aş hanţa-n pârghie?”, nu, Biblel, nu Miha Vas). Şi pentru că mi-am dat toţi banii pe lucruri care-mi trebuie mie, în opoziţie cu lucruri care nu-i trebuie ei, i-am făcut cadou nişte băuturi alcoolice împotriva normelor europene, obţinute de tatăl meu, deci de casă şi două partide consecutive de sex, de data asta producţie proprie. Oricum, dacă era să convertim în valută, ieşea foarte scump.

La ce vreau să ajung prin această descriere mai mult inutilă decât nesolicitată e că toată aducerea asta în stare de ebrietate curgea mai bine spre ulteriorul futai nu prin sticlele implicite cât prin nişte lubrifiant. Fiindcă la inelul ăla cu vibraţii pe care l-am luat cu 30 şi ceva de lei de la benzinărie, Lavinia, mai are baterie. Numa’ zic. Că pentru clitorisul tău e conceput. În sfârşit!

M-am dus prima dată la Billa să văd dacă au lubrifiant, ca să-l iau pe bonuri, nu că n-aveam bani (neapărat, da’ şi aia), cât că am ambiţia să iau cele mai nealimentare produse pe bonuri, demonstrând-le prin exploatarea unor mici tehnicalităţi caracterul profund comestibil şi contextul firesc al ingerării lor. În cazul a ce vroiam eu, vă las să vă zburde imaginaţia.

Da’ n-aveau până la urmă tot la farmacie am eşuat. Unde pensionarii stau cuminţi şi bine organizaţi: pe un rând, pensionarii mai în vârstă, iar pe celălalt rând, ceilalţi pensionari mai în vârstă, ambele fiind rânduri expres spre moarte pe care ei nu se deplasează în faţă, ci au venit să aştepte. Cum e şi normal, fiindcă nu sunt siguri ce să-şi cumpere, fiindcă nimica nu i-ar salva.

Unde eram? A, la coadă. Lipseau doar cei care stăteau la întreţinere, care cu atât mai mult nu-nţeleg de ce şi-o mai plătesc. Serios, nu s-a gândit nimenea până acuma ca de pe la vreo 70 de ani încolo să nu mai achite NIMICA NICIUNDE? Eu nu mă pensionez, eu voi evolua în restanţier.

Iar când simt că mai am doar o lună, aprind aragazul pe toate ochiurile şi-n cuptor, dau drumul la fiecare lumină cu tot cu debara, cu cele mai puternice becuri pe care le găsesc, pornesc apa la toate robinetele, dau muzica tare la toate electronicele (în cazul calculatorului şi al televizorului cu intensitatea sporită la ecran) şi deschid geamurile, să pierd căldura de la caloriferele neaerisite puse pe maximum. Îmi extind cutia poştală, să se adune-n ea şi trag apa cum se umple bazinul, până-mi dau duhul, cu blueray-uri puse la download pe torrenţi.

Şi îmi vine rândul, zic, la tejghea, că-n farmacie eram. Lângă mine, o… cum să-i zic, probabil fosilă. Trasă-ntr-un ciorap lycra lărgit, mirosind a naftalină, cu care probabil se dăduse băbătia pe la axile. Comand lubrifiant, îi arăt de care cu erecţia care oricum era în întârziere acasă. Însă băbătia nu se grăbea, avea chef să rezonăm în probleme noastre care ne aduseseră-mpreaună.

Aşa că eu zic la farmacistă: Un lubrifiant de ăla.
Aproape moarta, întorcându-se folosindu-şi ultimul muşchi neatrofiat: Ne omoară bolile ăstea.
Eu, ştiind anatomie şi ştiind că pe ea o omoară că a respirat oxigen 100 de ani, care i-a oxidat celulele: Da, ne omoară. (Ştiind să nu contrazic un pensionar, dacă vreau să reduc la jumătate timpul irosit care mă va apropia de decesul cu care ei sunt atât de familiari.)
Ea, oarecum lezată că m-am asociat cu ea, clar în vigoare: Nu sunt pentru mine medicamentele, e pentru (nu-ştiu-cine, deşi am auzit “maică-mea” şi creierul mi-a respins informaţia, sper că s-a confundat pe sine cu fiică-sa). O iubesc.
Eu, contemplând: Nici astea nu-s pentru mine. Şi şi eu o iubesc. Dându-mi seama că, într-adevăr, eu cu doamna cu un animal ce părea viu peste chelie, altul mort şi înfăşurat să nu-i fie la gât şi tencuită să nu cadă de-p-olaltă până la urmă aveam ceva în comun.

***

Săptămâna trecută am fost la Zalău, unde am făcut o suprodoză de Mirmen şi mi-am amintit ce mă atrage mereu înapoi la ţâţa mamei mele, ca un magnet, doar că cu polii stricaţi, funcţionând prin cealaltă parte a Terrei decât trebuie, nevoindu-mă să fac înconjurul lumii îndepărtându-mă ca să ajung la ea: faptul că e nebună la cap. Cum am mai adus la cunoştinţă pe parcursul istoriei acestui blog, în vederea consemnării acestui fapt, în eventualitatea unui proces sau situaţia inevitabilă când asta va fi o problemă de natură legală.

De asemenea să se consemneze faptul că Mirmen încearcă să exercite presiune editorială asupra Jegului, ameninţându-mă voalat că nu-mi mai trimite de mâncare (Carcea), dacă mai scriu despre ea, sub pretextul că acum, mă-nţălegi, ea este profesoară la un liceu din Zalău şi or să citească elevii.

În primul rând, n-o să citească nici un elev de la acel liceu, în general, cât e ea profesoară acolo.

Apoi – de ce să nu citească? Te fac de râs? EU PE TINE? Hai s-o luăm cronologic:

Primăvară, 1994 – doamna învăţătoare Avram Maria venea în vizită la noi, fiindcă tu încurajai vizitele la noi ale doamnei învăţătoare, fiindcă era prietenă cu ea, monstrul lăuntric al copilăriei mele; am stat ascuns 7 ore în remorca maşinii Aro a lui Lixăndroiu, cât tu erai la serviciu, ca să o pândesc când vine şi să nu fiu acasă să-i răspund la uşă, după care m-am repezit să mănânc işlerele doar pentru ca scârba să apară senină, la zecea noaptea!

Vară, 1996 – treceam pe clasa a V-a, când doamna învăţătoare Avram Maria, prietena ta bună, monstrul lăuntric al copilăriei mele, ne-a dat teme de vacanţă deşi urma să nu ne mai predea, deci n-avea cum le verifica, teme din care n-am făcut nici o literă, ca să mă întâlnesc cu ea la sfârşitul lui iulie şi să mă ameninţă că dacă nu mi le fac, trece pe la tine în vizită (vizite pe care tu le încurajai), ca să mă verifice, urmare a cărei spaime n-am mai ieşit din casă doar seara, sub adăpostul întunericului, până în 15 septembrie, deşi toţi copiii construiseră un fort de cărămidă în curtea muzeului unde se băteau cu castane şi bucăţi de ţiglă ascuţite, cum trebuie să facă oricine la vârsta aia!

Nu ţi-e ruşine obrazului? Care-mi zici mie să nu mai “liorcăi” cola şi să mănânc “căcăţişuri”, iar tu mănânci papricaş de pui într-o farfurioară pentru ceaşca de cafea, că tu ţii cură şi mănânci doar porţii mici, când nu conştientizezi că 62 de porţii mici îs cam nouă porţii imense? Şi care ai venit ca ghid cu clasa mea în toate taberele şcolare unde nu m-am putut beţivi cu Bîrjac, care dădea de băut la toţi elevii, în afară de mine, că erai tu acolo? Tu, care ai avut două mâţe – feţele – “birmaneze” turbate, corceli abjecte la care am făcut alergie degenerată în astm bronşic, fiindcă tu susţineai că nu mă şterg bine la duş şi de aia-s mereu “răcit”, cinci ani de zile?

***

În interpretarea don’şoarei Najmah Salam.

Ş-acuma fiecare cuminte, la el la scară, să se vadă, dacă n-a văzut, “Man On The Moon“.