Sunt diferența fină dintre complex și complexat

V-ați uitat vreodată la oameni cât de ciudat umblă? Să vă uitați.
Foarte ciudat. Da’ ce urâți îs!

Mie nu-mi place de lumea care e proastă și care trebuie să strâng eu după ea. Fie că este vorba de un context profesional, fie că este cadrul emoțional. Fie că este doar de prin casă. Îmi place, așa:

– de lumea deșteaptă și curată și ordonată și după care nu e cazul să strâng deloc;
– de lumea care e proastă, mizerabilă și cum poftește dânsa, dar după care tot nu trebuie să strâng eu, după ea – zic, da’ nimica – și e exclusiv treaba dânșii;
– de lumea care strânge după mine, când trebuie și când sunt eu prost, care e voie să fiu; da, de ea-mi place; îmi place de ea cel mai mult dintre toate lumile enumerate;

Însă nu îmi place deloc – cum vă și explicam mai sus – de lumea care e proastă și trebuie să strâng eu după ea. Înțelegeți? Sau cel puțin Roxana și Simona de la București și respectiv Dacian, că pă aia cu emoționalul nici măcar n-o amintesc? Sper că da. (Nu, mă, nu ea!) De ce nu-mi plac mie aceste lumi, atunci când ele sunt proaste și trebuie să strâng eu după ele, fie că e profesional, emoțional sau prin casă? Fără motiv.

Și dintre lume, în general, nu-mi mai place nici aceea care “are nervi”. Și aia care “n-are chef”. Sau cea care are nevoie “să facă înainte ochi”; în fiecare zi. Și aia pentru care “e târziu la ora asta”. Nu-mi displace că sunt așa, ci că trebuie eu să aflu sau că se consideră că ar fi problema mea.

***

Mă, io am încetat să mai ascult. Până acuma era nevoie de această activitate, o dată pentru muzică; dar asta nu mă prea pasionează. Am câteva melodii, iar pe alea oricum le știu pe de rost, așa că de ce să le ascult? Și, a doua oară, pentru când îmi zicea cineva ceva. Referitor la acest al doilea aspect – înainte eram curios și vroiam să știu, să “ce-ce-ce?”, să aflu. Dar, ne mai intrigându-mă (nemaiintrigându-mă), ce? Deci acum nu mai e nevoie de această activitate.

Și am probleme cu auzul. Deci în ureche. Nu merge bine, nu știu de ce. Nu știu nici măcar care ureche, ambele?

Așa că puteam să încerc să-l reglez pe auz, să merg la doctor, să fiu atent cât de tare dau căștile, poate e ceva minor. Cât să știu ce-mi spune lumea, când vorbește. Sau mai puteam să nu mă mai intereseze. Pentru că, din puținul cât îl mai aud, nu prea mult m-a și interesat, mi-am dat eu seama.

Pe cale de consecință, nu mai urmăresc ce mi se comunică. Sunt un băiat simțit și înțeleg nevoia celorlalți de a-mi vorbi și chiar încerc să par foarte atent, fiindcă n-aș vrea să-i văd încurcați sau confuji, să-i inoportunez în cel mai mic fel cu ignoranța mea. Dar în realitate m-am regăsit senin, chiar și după multe zeci de minute de neparticipat la o conversație, fără să rețin sau regret nimic.

Devine mai complicat când se fac referințe la ceva ce s-a mai zis, despre care eu evident că nu am habar. Ș-atunci intervine celălalt aspect al interacțiunii mele: vorbitul cât mai puțin. Fiindcă, am uitat să menționez, nu prea mai vreau nici să mai zic la nimenea ceva, că-mi consumă timp. Ș-atunci vorbesc puțin, improvizez. Sunt aproape convins că de câteva ori, când am inventat înapoi către cineva ce credeam eu că mi-au povestit ei, au luat-o de bună, de parcă de la mine venise de la început. Da’ probabil era mult mai antrenantă varianta mea, pe care mi-am dat silința, decât ce pățiseră ei de-adevăratelea, încât m-au crezut pe cuvânt.

De ce zic că m-am săturat? Fiindcă atâta sunt toate de la fel, încât le pot râgâi eu direct, în rime, dacă-i necesar, încă de când se apropie doritorul-interlocutor, fără să fie nevoie să mai deschidă gura. “Să veeezi!” De aici le pot spune eu direct ce să văd, ca să n-o mai lungim. Sau, cel mai bine, să accept că bine, să văăăd, dar să mă lase să văăăd singur. Ș-apoi îi anunț eu când termin.

***

Azi călătoresc spre localitatea Bukkake, din inima patriei, fiindcă m-a invitat în ultima clipită domnul Nasty la lansarea cărții sale, cu impresia greșită că n-o să apuc să ajung. Da, cartea aia, de-i zice fix ca la motoul de la Jeg… într-o absolut întâmplătoare coincidență, da? Sper!

Programul este în halul următor:

Descins pe la 09:00 în Capitală. Mărs la cheșt’e, de la 11:00 (Muzeul Național al Hărtilor și Cărții Vechi din București, str. Londra, nr. 39). Întâlnit cu Mana și Ciutacu, pupat pe obrajii rumeni, zâmbit la blițuri. Pus ruladele la poșetă.

Apoi, la 14:00, mă văz cu Rodica și Garfa, la un Jenga. Acestora (fiindcă s-ar putea să șăd “dăcât” o ziuă, da’ nu doresc să lipsească) li se vor alătura: Artpi, Hudrea. Monicea și Popescu. Vita de Gimel și domnișoara mult prea delicată pentru el de prietenă-sa, Șmena. Zapa, deși mă-ndoiesc. Bogdan Ciubotaru. Canalia. Maria Coman (Huo!). Aș dori din tot sufletul meu să vină și Sepucele, da’-i un țăran sclifosit care-o să zică “ooof, măi, da’ știi că mie nu-mi place cu atâția, eu te iubesc doar pe tine, Moafle vine?” Da’ mai rârâit, că el îi rârâit. Și de restu’ mă doare-n cur, ca să nu se simtă nimeni exclus. Locul este Sport Spirit, Str. Caragea Vodă, nr. 8, la 5 minute de Romană (ales de Hudrel și Gimel, pe răspunderea lor, au girat cu viața lu’ Șmena, că Hudrea n-are prietenă). Plecat pă la 19:30, ceau-pa.

Mai jos, la comentarii, este și un reportaj al Realității TV, de la locul faptei.