Simțul ridicolului

Îl am, doar că referitor la alții.

Majoritatea n-o să prea pricepeți articol ăsta, dacă nu cumva tocmai le-ați terminat de citit pe toate celălalte. Așa că v-am lăsat un filmuleț la sfârșit, pe care oricum l-ați mai văzut, dacă sunteți amabili să nu vă buluciți la intrare.

Am ajuns să trăiesc într-o lume în care prietenul meu Marius Iulian are iubită; stabilă, iar ea-l cunoaște. Prietenul nostru al tuturor Sorel-Mihai e treaz; are și el prietenă, dar asta cred că e vreo eroare gata, nu mai are, că în scurtul timp al scrierii acetor rânduri s-au despărțit definitiv, deși eu zic să citiți înainte tot ș-apăi vedem până la sfârșit. Camelia Imbuzan, care și-a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naștere cu Barack Obama – și nu e, îmi dă mie sfaturi de relație, iar eu nici măcar nu am una. Radu e slab și Gugurel ÎNCĂ e cu scaraoțchi aia de prietenă-sa. Până și Dacian e chiar bine cu absurda de Daria. Iar Tudor.

Poate voi nu cunoașteți toate aceste repere ale vieții mele, dar trebuie să vă ajungă că vă spun că fiecare caz luat separat este o imposibilitate logică care înșeală bunul simț cu Diavolul însuși.

Însă: mă îngrijorează ce se petrece în jur. Nu neapărat că viața mea este în continuare tot ce le-am reproșat lor, la fiecare-n parte. Ci că a lor nu mai e. Eu am rămas, singur, cumulul absolut a tot ceea ce disprețuiam la altcineva. Și nu mai pot număra – și preferabil judeca – pe nimeni în locul meu. Știam și-nainte că eu sunt cum sunt, dar mi-era măcar ușor să nu recunosc.

Nici acum nu recunosc, dar parcă mai cu ochii-n pământ.

Mna. Altfel, eu m-am îndrăgostit iară de-o stimată nestemată, însă asta știți fără să-ntrebați. Ceea ce măcar este în fluxul firesc al Universului. Eu mă țin de treabă mea. În sfârșit, aceeași poveste, frumoasă, iubește pe altul, nu contează, că oricum îmi iese, dar n-are importanță, că oricum nu merge. Nici n-are rost să dezvolt, puteți s-o compuneți din fragemente de prin arhivă.

V-aș zice și de Vasile, da’ ăla chiar se supără. Încercați să vă imaginați propoziția asta ca pe o mojicie foarte gravă. Fiindcă pentru Vasile chiar este.

Bine. Un alt aspect de care mi-am dat seama cu oarecare întârziere catacteristică, e că – hopa! – eu, de fapt, n-am iubit niciodată. Doar mi-a fost ciudă. Până și cu această Elisabețică, dacă zic că m-am îndrăgostit, mă refer mai mult că-s nemulțumit că nu-i a mea din prima clipită în care-am ochit-o. Spre binele tuturor, deocamdată nici nu mi se dă pe de-a-ntregul – chiar și doar în cantitatea totală neglijabilă-n care e – pentru cel puțin încă o înșiruire îndelungată de clipe, până să cedeze, cum și merit. Motiv pentru care încă o pot iubi un picuț, recte să-mi mai fie ciudă o scurtă perioadă.

Tot ce-am făcut până în prezent cu toate bambinele a fost exclusiv să le obțin, văicărindu-mă pe parcurs că-s rănit și nedreptățit. Doar ca să ajung dramatic la momentul în care aveam ce vroiam și să-mi bag proverbiala pulă, nemulțumit fiind nu de ce am, ci că am. Nu sunt un romantic, sunt un ciudos emoțional.

Și vă spui eu, greșeala mea primordială e că nu mi-am luat credit de prima casă. Că acum aveam probleme reale. Cu puțină șansă, dau într-un cancer prea timpuriu. Că ăstea-s căcaturi.

Ce-ncerc să vă zic e că-s prost și nu mă pot opri, iar toată lumea-n jur s-a oprit. Numai că eu nici dac-aș putea, parcă tot n-aș vrea. Mă rog… mi-ați văzut filmulețul din America de Sud?

A, era să uit: numa’ Lia – de la care am și pornit – nu-i bine. La fel ca mine.