Jurnalul Editorialistic de Groza

Treaba cea mai urâtă e perioada dintre după ce lucrurile au început să iasă foarte rău şi până când apuci să râzi de ele. Mie mi se întâmplă des. Eu tre’ să intru mereu în lucruri. Ştiu că n-or să meargă, or să iasă foarte rău întotdeauna. Fiindcă nu pot să râd altfel. Tre’ să am de ce.

Însă tre’ să aştept pentru asta. Ca să-mi fac un flux continuu de râs, tre’ să mă bag în multe lucruri deodată, care să facă bine să nu iasă fiecare. De aia râd mai mereu. Retrospectiv.

Şi asta mă trece prin treaba cea mai urâtă… Urmează o perioadă foarte distractivă.

***

[făcută şi nu născută de Hudrel]

***

Am avut nesăbuinţa de a o iniţia în tainele Internetului pe mama mea, Mirmen. Pe cale de consecinţă, ea intră aici, unde suntem şi noi acum, în ruinele a celei ce era altădat’ ultima redută a independenţei.

Telefonul mobil a fost cucerit de mult. A trecut repede peste verde răspunzi, roşu închizi, iar acuma a ajuns atât de departe încât are numărul meu salvat în memoria aparatului şi pus pe formare rapidă. Astfel nu mai trebuie să-l bată de fiecare dată, să piardă minute preţioase în care m-ar putea fute la cap.

N-a durat mult până să ştie să intre pe messenger, mai mult decât pe mail, care i-l chiar trebuie şi, deci, cu care nu s-a îndeletnicit îndeajuns, având încă dificultăţi în a-şi trimite ea ei diverse lucruri, de probă, înainte să le trimită pe curat, cuiva căruia deja îi este prea târziu să le mai primească.

Altfel, ne mai vedem şi în viaţa reală, pentru că tot mai are nevoie de cineva să îi deschidă Wordu’, operaţiune pentru care se deplasează cu laptopul de la Zalău la Cluj, într-o sesiune de week-end. Deci suprapunându-se cam cu când ar trebui să fie sesiunile mele de sex, asta în cazul în care aş mai avea timp în zilele lucrătoare să îmi găsesc pretendente pentru aceste activităţi de agrement.

Însă nu este cazul, deoarece monstruoasele certuri se petrec totuşi tot pe Internet şi mă ţin destul de ocupat.

Dar rămâne mereu o adevărată încercare de caracter să mă cert cu Mirmen pe Internet. Faţă în faţă e uşor, că urlă, aia-i singura strategie, iar înfrângerea umilitoare constă doar în a o acoperi în decibeli, ceea ce nu mi-e dificil, considerând că eu nu am nici o jenă faţă de societate şi dispun de mult mai multă aparatură care produce zgomot şi pe care ea nu o poate opera.

Pe net, însă, slăbiciunea mea faţă de neajunsurile ei mă îngenunchează: nu pot să joc la nivelul meu. Fiindcă eu sunt antrenat să jonglez mojicii uluitoare, care străpung otrăvitor şi se succedă cu repeziciune. Veninul meu se amestecă cu el însuşi în cascadă şi e întreţinut de răspunsuri prompte şi vulnerabile la o nouă rafală.

Or lu’ mumă-mea-i ia câte-un sfert de oră bun să-mi scrie trei rânduri, ş-alea fără spaţii peste tot pe unde trebuie şi cu litere inversate. Pe lângă că tre’ să irosesc replici valoroase pe ceva deja câştigat (că măcar dacă era ceva pierdut, parccă mai simţeam că este vreo admiraţie de respectat), mai tre’ să şi şăd molcom între ele, ba făcându-mi ceva de mâncare, ba ducându-mă până la uscător să strâng hainele, ba mai uitându-mă ce mai e popular pe torrente.

Ce să fac eu cât timp buchiseşte ea orbecăind printre taste pe care nu le ştie încă unde sunt, începând cu stadiul “aaah, pe tastatură, adică?”… N-am ce. Că se termină şi lucrurile în lume. Până încheie ea o frază. Eu nu pot arunca cu restul discuţiei, degeaba, fără contribuţia ei, aşa tâmpă şi minimală cum e şi care mai rupe ceea ce ar fi un monolog imbatabil. Măcar să pară că a participat.

***

[cu scârbă tre’ să-i mulţumesc fals Danielei]

***

AOLO!

Piariştii cercetaşi renunţă la ultimul dram de demnitate: trebuie să apeleze la… l-l-la… câh… la mine. Mna. Ne vedem acolo, să vorbim şi să ascultăm şi – sper eu – să ne certăm. Vedeţi că-i ceva cu înscriere, aveţi mai multe detalii pe bloaga lor.

Asta ca asta, da’ NIII ce se ceartă deja aicişa. Ăăăăhăihăihăihăi!

***