Jurnalul Editorialistic de Groza

FIREA-MI COTROPITOARE CONDUCE TEMPORAR ŞI AICI!

Stimaţi cititori, vă rog insistent să mă lăsaţi în pula mea în pace cu legea puricatului sms-urilor, respectiv verificării pornoşagurilor la care mă uit pe net şi mai ales să mă lăsaţi în pula mea în pace cu biocipurile cu cod de bare 666, deoarece chiar nu mă interesează, da’ absolut deloc. Nu am biznisuri de furat şi nici pre’ multe alte cele intimităţi de ascuns, iar tot ce ar fi, e bine tupilat pe Jeg, în văzul public. Altfel, voi aveţi grijă că ce mass-mess-uri trimiteţi, că ochiul ascultă. Şi, nu în ultimul rând, doresc să reiterez expresia vulgară cu pula mea şi referitor la petiţii…

Între alte anunţuri administrative, Dacian a ajuns la un total nou nivel de somn-vorbire: deja nu tace până nu-i răspund; urlă la mine până ne-nţelegem omeneşte o treabă, eu treaz, iar el dormind, fireşte. Şi ţine colocvii la nimeni din vis o noapte-ntreagă.

***

Poftim ce coduri de control de zici că-s pentru autişti au obsedaţii ăştia de securitate de la MySpace. Asta era când să trimit şi io un mesaj, atât…

***

De când a descoperit tatăl meu Internetul şi s-a măiestrit în tainele mânuirii unui mouse cu o singură mână, se tot preumblă cu încântare pe blogurile de mâncăi (ele se numesc pe sine “gourme”, deşi posesorii lor sunt nişte bile al de Andrei Crivăţ, Cetin Ametcea şi Cristi Roman). Şi cum se uită aşa la ele (exceptând intervenţiile barbare în bucătărie ale lui Arhi, tot aşteptând de la el cu speranţă să şi scoată ceva care se poate numi mâncare), creşte pipota-n el că mai e şi altcineva pasionat. Şi tot vede aceste feţe tinere şi durdulii croşetând hrană.

Recent şi-a procurat un aparat foto, pentru că are obsesia să tot facă poze la tot ce pregăteşte, după care să copieze pozele pe catraliarde de CD-uri, pe care oricum tre’ să vie la noi să i le arătăm, nu înainte de-a i le mai copia în încă un exemplar.

Mai nou, însă, îi şi cheamă (tot la noi), să se uite în şedinţă la ele şi să le explice “ciolomanda” sau cum îs tăiate ouăle fierte de prepeliţă, “da’ au aşa şi nişte urechiuşe”. Şi se zgâiesc ei la poze, le tăt rotesc, beau pălincă, îşi explică între ei cum tre’ să facă poze pe geam, că lumina de bec le îngălbeneşte mâncarea în chip, or mâncarea lor nu are acel pigment, ci o culoare foarte bine definită, mai dau înapoi să mai vadă o dată, exclamă cum îi compoziţia “ca de sarmale, da’ orezu’ fiert separat”. Iar când chiar nu le vine să creadă vreo reţetă, o filmează, că io n-am altă treabă numa’ să arz CD-uri.

La fiecare mă întreabă dacă am mâncat când mi-o trimis şi că aşa-i ce bun o fost, ca eu să confirm, cum am minţit, de altfel, şi la momentul trimiterii. Apropo, pentru purcel la proţap să se noteze că trebuie un metru cub de jar. Plus că, sinceramente, e un moft, susţin specialiştii. În percepţia lor distorsionată despre viaţă, mâncarea este – citez – sexy.

***

Vorbeam ieri cu o jumătate de mandarină cu cârlionţi, dezbătând problematica diferenţelor dintre a face duş şi a face baie. Pentru mine, un candid, era până în prezent îndeajuns de clar: când stai în picioare, utilizând obiectul duş, se cheamă duş. Când stai şezut, cu apă şi clăbuci în jurul tău până la buza vănii (nu, nu cadă, că nu suntem la abator), se cheamă că faci baie. Ei bine, ameţita susţine că nu. Cică, zicea ea, printre hăhăilelile mele compătimitoare, că duş se cheamă când te speli doar pe corp, iar baie când te speli şi pe cap. Piftom?! Vă daţi seama, sper, ce inepţie. Dacă ar fi aşa, atunci care-i diferenţa ramificată între a face baie (în vană) pe corp sau şi pe cap sau a face duş (în picioare, cu duşul) doar pe corp sau şi pe cap? Mă-nţelegeţi?

Io-nţeleg că voi, fetele, vă spălaţi pe segmente, în funcţie de ce aveţi nevoie. Nu vă folosiţi capul prea frecvent, deci de ce să fie curat? Cam în aceeaşi gândire cu noi, băieţii, spălându-ne pe penis după fiecare utilizare renală. Fiindcă trebuie să dispunem în permanenţă de acesta, da’-de, da’-de. Dar aceste probleme de igienă nu influenţează clasificarea spălatului între duş şi baie ca fiind altceva decât ce am explicat eu.

După ce terminăm de lămurit această complexă problematică, începe să-mi propovăduiască mp3-urile lu’ Manu Chao. Parcă deja-mi pierd minţile cu ăsta. Numa’ Parov Stelar ce-l întrece în istericalele prietenelor. Toate eşarfele şi căciuliţele fes din oraş purtate pe spate, menite să ţină buchet cârnaţii ăia de coafură făcuţi din păr lipit într-un stil specific ce nu are nici în clin nici în mânecă cu orice aspect al culturii noastre pe rază de câteva mii de kilometri, adună sub ele căpşoare ce duduie a muzica lu’ ăsta. Emanuel, zic, că Parov îi încă delicatesă, nu or apucat să şi-l downloadeze toate.

Mă, şi când nu s-apucă odată jumătatea de mandarină să zvârle cu linkuri după mine, că să-mi arate ea ce şi cum îi cu arta sunetului… până ce recunosc zdrăngăneala aia deranjantă cu “mama was queen of the pongo, papa was queer of the mango”, de fâşâia zilnic la Radio Unison Zalău, că n-aveau licenţe pe altceva (asta pe vremea când încă nu rulau program religios non-stop, că a fost “achiziţionat” de pocăiţi) şi la tăte Balurile Bobocilor, proba de dans. Şi eu m-apuc să mă hăhăi de ea, că melodia aia ce mi-o dăduse suna fix ca melodia cea cretină, deşi era totuşi alta. Ca să aflu că tăt Manu Chao o făcuse şi pe aia, dar e o promovare mai nefericită a muncii sale, că el de fapt e altfel. Păi, cum altfel, să-l văd altfel! Păi, live. Ah, live, să-l văz life – ni! – dă să-l văz. Şi mă uit la o adunătură de oameni, dintre care unu’ mai pirpirel aşa, el, alb, în tricou alb, totul angelic… cu un puternic accent jamaican. Haoleo! Unde-o stat, mă, ăsta, sub umbrela palmierului, toată viaţa, pe insulă? Caut “pe Internet”, ca să aflu că artistul născut în Franţa, da’ de origine spaniolă, că câr, că mâr. Mă, şi mi se ofuscă fata, că nu-l înţeleg pe Manu, că ei nu-i plac oamenii ce nu-l pricep pe Manu, că Manu, mă!

***

Nu, nu despre cea de mai sus e vorba, în cea de mai jos.