Viitorul posterior

Am avut o revelație recent: mâncarea e încă mai ieftină decât băutura; iar medicamentele sunt încă mai ieftine decât drogurile. Așa că, în opinia mea, mulți ar putea să o cam înghită, ca să nu vorbesc din nou cu “pulă”.

Eu și cu Sia trecem printr-o “etapă”. Ne-am dat seama de acest lucru dimpreună, discutând ca doi oameni normali, nu dându-ne cu poșetele-n cap pe stradă, ca alții, în special pentru că nu avem în posesie asemenea accesorii vestimentare, ca alții.

Nu este un moment dramatic care să vă îngrijoreze și nu aduce nori negri peste câmpia iubirei, unde eu și fata frigem mititei de dragoste cu muștar pătimaș și bem bere de amor, aruncând apoi ca țăranii ambalajele afecțiunii în iarba verde a tandreții. E doar… o fază.

În mare măsură n-aveți de ce să vă stârniÈ›i inutil, pentru că eu nu pricep pe deplin toată treaba asta cu “etapele”, când înseși relațiile sunt ele niște etape (infinite!), pline de etăpuțe și etăprune, depinzând de emitentul lor. Ce să mai zic că nu mă prind nicicând “de fază”.

Până la urmă am hotărât eu de comun acord că suntem bine. Și chiar dacă n-am fi bine – iar asta doar în cel mai rău caz – ce se poate întâmpla? Până la urmă n-am fi, de fapt, deloc, nu? Suntem oricum pregătiți: lu’ frate-miu nu-i place de ea, pe când soră-sii nu-i place mine. Maică-sa a zis că o expun prea mult pre Jeg, în timp ce maică-mea a zis că mă expun eu prea mult pe Jeg. Sia încă tânjește la foști prieteni de-ai ei, iar foste prietene de-ale mele încă tânjesc la minehehehehehe.

Da, am scris tot articolul de azi doar ca să construiesc această concluzie. Ce scriu de acum sunt totale bălării. (Spre deosebire de ce scriam până acum, care au fost și ele tot bălării, la rândul lor. BĂLĂRIILOR!)

***

***

Mie-mi plac acei oameni care-și cumpără apartamente cu o sumă de ț mii, respectiv sute de mii de euro, pe sistemul că tu dai banu’ dinainte și ei ți-l fac mai târziu, iar primul lucru la care se gândesc când e terminat și dau iama să-l locuiască… e cum să-și rearanjeze pereții în el.

Eram acasă la o prietenă indirectă (că eu n-am prieteni direcți, mi-i datorez altora, în rest am dușmani) și a venit tatăl ei pentru a-i aduce încă un scaun pentru birou. Pentru că astea-s îndeletnicirile părinților, vin să-ți aducă ceva, de obicei foarte abstract. Da’ nu destul de abstract cât să nu ai deja două exemplare la fel. Și precum părinții țes o întreagă serie de îndeletniciri, care să justifice prezența lor la 100 de km depărtare de unde ar trebui să fie, în afară de adusul scaunului, la fel și tatăl fetii a venit cu un prieten, care n-are copii. Deci ce să facă? Ia lecții de la cine are.

… Ce citeați? Ah, da… și după discuțiile de aducere la zi dintre cei doi, despre demolările și remodelările din diverse foste apartamente (unul dintre motivele pentru care sunt foste, probabil), cei doi au început să dispute pricepuți și între ei noua împărțeală a locuinței abia terminate, punând puțină valoare – în rate – pe expertiza celor care l-au proiectat în mod evident greșit. Fiindcă ce poate fi mai inspirat pentru un imobil ce tocmai a fost finalizat? Să mai stea ceva vreme în construcție. Deoarece asta-i singura metodă posibilă prin care o casă poate să fie deja veche în momentul în care de abia e gata.

Cum credeți că erau viziunile celor doi raportat la viitoarea repartizare din capul lor? Da, ați ghicit: paralele cu orice sens, dar perpendiculare între ele. Primul ar fi spintecat domiciliul în două de-a lungul, iar celălalt de-a latul. Unul ar fi pus hotă, eventual două, altul nu, că este geam. Celălalt ar fi renunțat la un geam atât de larg și, deși era un stâlp acolo, nefolositor în opinia primului, al doilea ar fi făcut un corp de bucătărie din el, care nu știm ce e.

***

Asta deja n-a mai fost contribuția mea. Un alt binevoitor…

***

Eu am un coleg la serviciu cu care m-am întâlnit azi pe stradă și, ca să scurtez povestea, el ascultă recitaluri motivaționale. Adică mergi pe stradă cu iPod-ul în urechi și cineva te tot încurajează în căști. Trecând peste acest sughiț neuronal, eu mă-ntreb: cum te hotărăști să faci rost de mp3-ul motivațional? Li-l dă cineva celor nemotivați? Îi scoală de pe canapele și le bagă îndemnurile întregistrate în urechi, cât ei stau inerți? Oricum, băiatul era mai jovial decât aș putea permite în jurul meu. Toți oamenii ăia care stau în drum și se uită-n gol, cât îi țingălesc tramvaiele pe șine… N-au nimic, doar li s-au terminat bateriile.

***

Și, desigur, piscul marketingului de succes…

În filozofia “mâncare alterată, la juma’ de preț”…

***

Am găsit explicația comportamentului meu nemernic. Lumea se plânge de mine și spune că-s de căcat. Ciudat din partea lor să se plângă mie și să mă reclame însumi, dar asta-i calea fără de final dar înfundată în același timp pe care i-a adus mintea lor puțină și fără de viziune. Cert e că am decis să nu mai contest acest lucru, căcatul ce sunt. Ci să-l îmbrățișez.

Știți cum mereu când ești prost dispus (sau proastă, după caz), apare ceva să te învioreze. Că așa e-n viață: ca-n filme. Mna, în mod absolut logic, tre’ să existe cineva care să țină echilibrul universului, ca să poată expansiona continuu, necăjind pe toată lumea, dacă există acest verb. Iar acel cineva sunt eu, iar această acțiune are acum sens pentru mine. Trebuie să fie cineva care să te prost dispună. Iar eu nu sunt un pierde-vară, care să nu profit de harul ce mi-este zămislit. Ci eu sunt un găsește-vară! Și unul priceput: eu bine indispun! Existența mea are acum o justificare. Deci, vă rog… poftiți!