Un articol fără titlu este ca un titlu fără articol

Și invers.

[ULTERIOR]

M-a rugat un prieten să pun asta pe Internet.

E foarte simpatic afișul. Eu nu ascult formația. Voi să mergeți.

ATENȚIUNE: Mâine, de la orele douăsprezece la amiaz (aia-i 12:00 PM), voi ține o cuvântare, salutând mulțimea de enoriași de la balconul Papal acum utilizat pentru venirile mele, din localitatea Sibiu, care, invitându-mă la Geek Meet ca să grăiesc divin, își încape în sfârșit în titulatura de Capitală culturală europeană. Dacă ne ajută Mama Tehnologie, poate o să punem și aici vorbele de inspirație celestă pe care le voi împărtăși credincioșilor prezenți la adunare. Detaliile întâlnirii se găsesc la această legătură web.

Ulterior voi purcede peste Carpați, spre cealaltă Capitală, cea a patriei, unde, sâmbătă decuseară, mă voi întâlni cu diverși aleși. Cine vrea să ne vedem civil abia doua zi, cunoscută și drept ziua mea săptămânală, duminica, știe regulamentul. Depinzând de când mă voi scula ca pre mulți să-i popesc, desigur. Plec înspoi spre seară, pe la cât oi avea poftă.

Nu vă mai povestesc cum am plonjat dramatic ca să încerc să salvez viața domnișoarei blonde, care zburda sprintenă pe carosabil când eu rulam înspre ea cu 4500-5000 km/h, în prima mea proverbială trântoacă, fiindcă am reușit; s-o salvez, zic, ea supraviețuind fără să-i spintec bazinul cu furca înaintată a țoaglei mele erecte, totul, desigur, cu costul genunchiului meu care s-a sucit, nu înainte de-a se împlânta bine pedala în el, întinzâdu-mi mușchiul de sub tibie, care-a sucit după el glezna, după derapaju’ de trei metri plus târâtul pe asfalt de încă doi, ca să se scuze ea penibil și să fugă de la locul faptei, da? Sunt bine.

Toată noaptea am visat despre cum mi-a furat cineva telefonul (cu o nesimțire ieșită din comun – lăsându-mi în loc telefonul său bușit și vechi, CU CARTELA MEA ÎN EL) și despre cum am umblat să-l găsesc; poate voi aveți alt metabolism, da’ mie îmi este tare greu să accept psihologic vorbind că am umblat și m-am stresat toată noaptea, fără să slăbesc, că aia e fizic, iar când să mă odihesc un pic, tre’ să mă duc la serviciu; iar spre dimineață am început să realizez că dorm și o să am cea mai dezamăgitoare trezire, din aia fără final de vis sau cu final fix când să te bucuri de un oarecare rezultat și că aceasta va surverni de la soneria telefonului în sine, cel din viața reală, înainte să apuc să-l găsesc pe cel furat, același, din somn.

***

***

Mi se pare că lumea așteaptă tot mai multe lucruri greșite sau, și mai bine exprimat – așteaptă tot mai greșit lucrurile; adică de obicei alea care mai vin. Tren. Salar. Apoi, pe lângă că așteaptă, oamenii se grăbesc la lucruri și mai banale, tot care mai vin: ușa rotativă – musai să intre în acea anume felie. Lift.

Și mi se mai pare că se și mănâncă unele lucruri doar la anumite ocazii, fără un motiv anume, de pildă pișcot cu miere.

De asemenea, frumosul nu mai este o valoare universală. De exemplu, cum este o jerbă – frumoasă doar în cazul înmormântării, da’ tot o jerbă nu mai e frumoasă la botez. Aceeași jerbă, dacă vreți! Și de Crăciun tot o jerbă este frumoasă, dacă este în forma din natură, cea de brad, doar că tăiată jos de unde locuia și pusă altundeva până moare de tot.

Da’ nu e un obicei nou să întreținem cadavre cu cele mai festive dintre ocazii, fie că-s chiar de-adevărat, cu mere-n gură sau doar așa, în mintea noastră, reprezentând unii dintre invitați. Deși cel puțin părem să ne bucurăm sincer de fiecare variantă.

***

[mulțumim pentru imagini cucoanei Alexandra Ardelean, care le-a pozat cu aparatul dânsei foto]

***

De ultima dată când am mai adăugat la lista a ce îmi pare mie apogeul imbecilismului, s-au mai adunat câteva lucruri pe care nu le-am punctat, deși merită din plin mențiuni.

Oamenii care spun lucruri, iar când îi întrebi ce vor să spună (fiindcă de cele mai multe ori sunt tâmpite, iar pentru curiozitatea ta nu există un răspuns, ci e însăși calea de-a-i face să-și dea seama cât sunt de cretini), ei spun “nu știu” (și chiar nu știu), în loc să încerce să se gândească atât de intens la cât sunt de cretini, încât să facă un atac cerebral și fie să se reseteze într-un asemenea hal încât creierul să nu le mai poată asigura articularea altor cuvinte pentru tot restul vieții, fie – mai fericit – să moară.

***

În urmă cu vreo doi ani, înainte să fiu cu regretatele Sia, Ioana, Eta și celălalte care-or mai fi fost, trebuia să aduc o tânără domnișoară colegă de facultate acasă, la conac, să ne-ntindem pe salteaua nupțială și să petrecem o noapte romantică unul în cealaltă. Am convenit cu Dacian, prin negocieri multiple, că asta se va întâmpla în seara de miercuri, cu precizie elvețiană, ocazie cu care el va putea să-și ia zborul, cum se și cuvine între frați. De menționat că el, la momentul respectiv, era cu fufa aia de-i copia pozele tot la o zi după ce le făcea, fufă de care am reușit ulterior să-l separ, prin ajutorul gloatei; dar să se rețină că atunci încă exista în conștiința comună pe postul de iubita lui; așa că avea un’ să meargă. Și, cum sunt o fire organizată, în fiecare seară m-am re-asigurat că va fi liber apartamentul. Doar pentru ca în ultima seară, adică Seara, mai precis cea de miercuri, Moafle a decis spontan că totuși el ar sta acasă – atențiune! – “ca să învețe”. Ca să ce? În vețe! Această patetică scuză o vom pune sub judecată odată cu o altă analiză. Să ne concentrăm acum și să încercăm să concepem cât de greu mi-a fost, în suflet, dar și în discuții, să conving fata că de fapt pe mine mă jenează undeva, că parcă n-am chef, că io la câte am, ce mi-i încă una, ce mi-i una-n minus… deci complicat. În ultimele ore, eu, adevărat – ridicând ștacheta de mascul dorit – totuși, să anulez partida, perzând în sinea mea, cu trei la zero, prin abandon, la patul verde, gol. Nu s-a mai ținut. S-a risipit. Și, după ce am anulat fata, Dacian a mai stat două ore… DUPĂ CARE A PLECAT, TOTUȘI!

Ei, a venit și dulcea clipă a răzbunării. De câteva zile-ncoa’, Moaflian dă târcoale unei respectabile domnișorici de prin urbe. Și după atâta curte, fata pare c-a cedat. Și, de asemenea, pare să n-aibă unde locui, fiindcă de când au început demersurile, Dacian tot mai des se arată a fi absolut întâmplător și complet dezinteresat dar în orice caz curios de orarul meu, de altfel, foarte încărcat cu a sta acasă, cu un picior lângă monitor, cu testiculele atârnându-mi lasciv din pantaloni și scărpinându-mă-n buric. Acuma face duș, ca-cum-virgulă ar încerca să-mi insinueze ceva.

Nu, nu-mi explic ce-i cu “n”-ul ăla acolo, nici nu-l pot face alb, nici nimica. Până mă prind, citiți prin el.

[Editare ulterioară] Am uitat să zic că acuma f’o două săptămâni am fost la ziua amicei Anca, orchestrată sub atenta bagheta Păstăii, în tematica Wacky Racers, eu costumându-mă în L’il Gruesome, din Gruesome Twosome.