Darius Hero

Deci viața, în general, este în felul următor, ca să știți…

D

Pe principiul sănătos că dacă ne gătește ceva care chiar ne place, trebuie să facă altcumva și să strice totul, tatăl meu, Carcea, a zbârcit-o antologic chiar cu celebrul sos pamfilic din 18 ingrediente, piscul talentului său. Băgând nu-știu-ce în loc de alt nu-știu-ce și ruinând bunătate de amestec.

A încercat să mă sune preventiv, întreprindere a sa care a eșuat dramatic. A avut, zic, tentativa patetică să dreagă busuiocu’ – probabil chiar din el  punând aiurea în fiertură – și să mă pregătească. Inutil. Degeaba vine el să-mi spuie dup-aia, când am gustat deja, că “îți place cum am făcut sosul pamfilic?”, NU, “da’ l-am făcut mai repede decât de obicei, să știi!”, NU MĂ INTERESEAZĂ CÂT ÎÅ¢I IA!, “m-am gândit să…”, AUZI, IO NU ÎS FI’-TU CA SĂ GÂNDEȘTI! Tot în van. Fapta a fost făcută, sosul e grețos și-l mănânc în regim dublu cu orice, etichete, role de hârtie igienică epuizată, capace de peturi, șosete, doar fiindcă nu e deloc vina lui, precum și că tre’ să-l termin, ca să-l facă pe ăla bun!

Am început, deci, această săptămână abia vineri, fiindcă abia atunci a sosit sosul – că ce altceva să facă un sos, dacă nu să sosească? – și o încep greșit.

Au ajuns să mă scârbească tot mai mult oamenii cărora le e lene să care lucruri. Cam de când s-au construit piramidele, despre care există o undă de scepticism că le-am fi făcut noi, se poate spune cu îndeajunsă siguranță că omul uman n-a mai prea cărat cu adevărat nimica, cu o mică pauză cât s-a ridicat Stone Henge-ul, cel mai probabil tot de către altcineva.

Dar eu la altcineva mă refer, dintră ăștia. Eu zic de toți aceia care nu mai vor (că a fost mult prea mult, iar în acest sens au găsit tot felul de soluții) să nu mai care, de exemplu… un cablu. Deci numa’ sfaturi despre cum să nu fii nevoit să mai cari un cablu, în doi pași simpli – cu astea se ocupă lumea ca să afle. Asta când nu se mai plânge că nu vrea să caaare banii. Că banii îs bătuți în granit, știți, ăia din plastic. Și abia când au încetat să se mai gândească intens cum să facă să nu caaare laptopul după ei. Să-l CAAARE, pe laptop, mă-nțelegeți. Sau merg în puța goală peste tot, să nu caaare după ei geaca aia, geaca aia de șaaapte sute de grame. Despre ăștia zic eu, cărăușii ăștia, care s-au săturat de condiția lor, care-i obligă să ducă remorcile astea sisifice, peste-tot-peste-tot, aceste poveri!

***

dariusnuii***

După aceste putori de mai sus, urmează, desigur, alte putori: cele care n-au timp. Am mai scris și mai demult despre o categorie mai largă, care au timp, da’ prețios nevoie mare, cei cărora li se pare că lasă viață să treacă pe lângă ei, dacă trebuie să apese două-trei butoane cât să trimită un mail. Or ei sunt niște oameni atât de aglomerați și care trăiesc la maximum fiecare clipită, fiindă – nu-i așa? – s-a și zis în latină că așa trebuie, există cocktailuri denumite după acest concept. Nu pot să intre în căsuța electronică, pe motiv de carpe diem. Ca să nu mai spunem că ei – pe nu puține siteuri unde, de fapt, se consumă fără să realizeze – l-au și ales la profil drept mantra, deci cum să se abată și să aibă timp, când el se scurge atâta de rapid, pe nesimțite?

Așadar, am găsit aceastâ subcategorie, că pe ei doresc, de fapt, să-i punctez, care nu au timp. Deci nu îl pierd, nici nu pot să-l păstreze, dacă ar vrea, că ei nu-l au. Timpul lor este foarte bine limitat la zero, în cea mai mică subunitate de măsură. Ei nu au timp de “atâtea” câte sunt, ei nu au timp “să termine asta”, ei nu au timp “să se apuce și de cealaltă”. În esență, nu fac nimica, pornind de la această grijă a timpului, fapt care le eliberează majoritatea acelui timp de care nu dispun ei, acesta devenind foarte mult, dar ei nu apucă să-și dea seama, fiindcă iată cum nu-i!

În esență, noi, oamenii, nu știm cât vom trăi cu exactitate, da’ avem așa, o speranță destul de cuprinzătoare. Și fiindcă suntem ființe atât de credincoase (da’ altfel raționale), noi suntem foarte convinși că noi înșine, fiecare, suntem etalonul recordului de longevitate și vom ridica ștacheta. Ei bine, și dacă ar fi să înjumătățim previziunea asta optimistă, celor mai mulți ne-ar rămâne cam câte-un juma’ de secol de trăit. Poate mai puțin, da’ poate mai mult, că doar năzuim din fire. Mna, cam până trece prima jumătate a acestui termen, să zicem că ne-am încălzit așa, să nu facem vreo întindere. Ce-ar fi să ne sumețim noi un pic și să reușim să facem câteva lucruri în ce ne-a mai rămas?

Fiindcă avem TOT timpul de ABSOLUT TOATE, câtă vreme nu s-a risipit încă. Fiindcă nu cunoaște precis cât. E clar? În atâta răgaz până când încă totuși n-am murit, ia măcar toți cei care citim asta să nu ne mai tăt smiorcăim că n-avem timp. Așa – niciodată, de pildă. Pentru că, în primul rând, fiecare sintagmă care exprimă asta ne costă câteva secunde inestimabile și-n al doilea rând, fiindcă o zicem de destule ori cât să adunăm bugăt (destul, pentru bucureșteni) cât să chiar încercăm măcar UN ceva. (Corolar: chiar dacă se-ntâmplă să n-avem pe moment timp, fiindcă, slavă cerului, ne-am apucat de-un lucru, intenționăm – nu? – să-l terminăm, deci există întotdeauna mai târziu. Priceput?)

***

analeleblogosferei[eu nu comentez, numa’ le pun; eventual le complectez cu texte, că io astea le scriu; altfel, concepția lu’ Artpi]

***

Apoi, trecând la următorul grup de netoți, care de data asta nu au vreo greutate sau nu îi presează ceva, nici nu mă scârbesc, ci doar există, sunt cei care se feresc. Sunt ăia care au crize de intimitate. Ba că să nu-ți spună vreun detaliu, parcă n-avem exact aceleași secrete toți, da’ toți!, ba că “n-au încredere”, ba să nu afle cineva cumva că le place ceva sau lucruri atât de personale cum sunt – ferească! – numărul de telefon, sau, vai, adresa, Dumnejegule, Doamne (și Domni), adresa, vă dați seama?! De parcă cine mama și tata naibii caută închistații ăștia-n ei, ca să-i deschidă, să-i cunoască mai bine sau să le ia ceva, de parcă halul ăsta de oameni au ceva?

După ei, da’ nu chiar din aceeași clasă, că un pic mai ieșiți din casă, da’ rușinoși cumva, sunt oamenii care-și ascund al treilea nume. “Aolo”, nu! Nu al treilea nume. Orice, da’ nu al treilea nume. Ați remarcat cum cam toată populația Globului și împrejurimilor imediat limitrofe, pare să fie unanim de acord că există o conspirație a botezului, secțiunea al treilea nume, și că nimeni nu tre’ să știe vreodată al treilea nume al cuiva, acceptându-se asta de comun acord, iar acest al treilea nume este invariabil oribil?

Penultimii pe lista mea sunt cei care nu-și arată poza din buletin. Poza din buletin, adică aia după care te identifică-că-cine ești, da’ de se-ntâmplă norocu’ să mori, aia nu! E de nevăzut! Ui’, îți arăt că chiar îs din anul din care ți-am zis că îs, da’ cu degentu’ mare pe poză, măj, că nu îți arăt poza, nu vreau s-o vezi. Și uuultimii pe listă sunt ăia care vor, musai, măj, da’ vor ne-a-pă-rat să vadă poza. Cu precădere cei care văd poza, măj, da’ râââd. Râd, măj, de poză, de numa’, măj, că-i cel mai amuzant lucru, după al treilea nume.

(da, aici ar fi o poză cu buletinu’, dacă nu l-aș fi pierdut; altfel, știți cu toții că mă cheamă Groza-Bîja Glad-Darius)

***

Poftiți, că v-ați tot văicărit, filmul cu vorbele de dus rostite solemn la Sibiu, sâmbăta trecută. Vedeți, dar, nici o săptămână nu s-a făcut, că eu cu promptitudine l-am și afișat. Are 58 de minute. Că atâta am vorbit, până am terminat și-am primit întrebări, la care-am răspuns până s-a oprit caseta. Veți zice că, bă, ce casetă-i aia de 58 de minute? Iar eu nu voi ști ca să explic. Mai jos de dânsul, aveți foile pe care le-am prezentat, fiindcă nu era să montez în film care unde îs, ca un om firesc. Am fost 30 de indivizi și individe, a fost simpatic, în ciuda dificultăților tehnice, din clasa proiectorul era plasmă, vorbitorul eram eu și alte inconveniente.

[primele 37 de minute sunt povestea Jeg, restul e partea experimentală plus întrebări cu răspunsuri acre, unde se burzuluiesc visătorii că li se taie karma ca maioneza, din pricină c-aș cobi eu; până binevoiește Sf. Radu să învețe să exporte ceva ce nu se întinde, priviți de pe Vimeo; nu, nu stăteam cu spatele la prostime, că majoritatea lumei era în partea dreaptă, cum priviți, mai puțin Relu cel organizator, căruia merită să-i arăt curu’; dacă am aspect ratio disproporționat la film, chiar par slab]

***

1 2 3 4
5 6 7 8
9 10 11 12
13 14 15 16
17 18 19 20

Între altele – se zvonește-n ziar și ziar că joi, 12 februarie 2009, sunt licitat la Twestival Cluj-Napoca, ca să strângem bani pentru apă, înainte să rămânem fără (ambele). Este adevărat, în afară că nu. Deoarece, da, sunt licitat, dar nu, nu voi fi în Cluj. Soluția optimă va apărea la locul faptei (detalii pe site-ul mai sus legat). Unde puteți merge, că voi fi și nu voi fi acolo, cu dezvăluiri mai concrete în ziua cea mare.

1in6glasses

113 comentarii

De Darius Groza

Sociale