Și invers.
[ULTERIOR]
M-a rugat un prieten să pun asta pe Internet.
E foarte simpatic afișul. Eu nu ascult formația. Voi să mergeți.
ATENȚIUNE: Mâine, de la orele douăsprezece la amiaz (aia-i 12:00 PM), voi ține o cuvântare, salutând mulțimea de enoriași de la balconul Papal acum utilizat pentru venirile mele, din localitatea Sibiu, care, invitându-mă la Geek Meet ca să grăiesc divin, își încape în sfârșit în titulatura de Capitală culturală europeană. Dacă ne ajută Mama Tehnologie, poate o să punem și aici vorbele de inspirație celestă pe care le voi împărtăși credincioșilor prezenți la adunare. Detaliile întâlnirii se găsesc la această legătură web.
Ulterior voi purcede peste Carpați, spre cealaltă Capitală, cea a patriei, unde, sâmbătă decuseară, mă voi întâlni cu diverși aleși. Cine vrea să ne vedem civil abia doua zi, cunoscută și drept ziua mea săptămânală, duminica, știe regulamentul. Depinzând de când mă voi scula ca pre mulți să-i popesc, desigur. Plec înspoi spre seară, pe la cât oi avea poftă.
Nu vă mai povestesc cum am plonjat dramatic ca să încerc să salvez viața domnișoarei blonde, care zburda sprintenă pe carosabil când eu rulam înspre ea cu 4500-5000 km/h, în prima mea proverbială trântoacă, fiindcă am reușit; s-o salvez, zic, ea supraviețuind fără să-i spintec bazinul cu furca înaintată a țoaglei mele erecte, totul, desigur, cu costul genunchiului meu care s-a sucit, nu înainte de-a se împlânta bine pedala în el, întinzâdu-mi mușchiul de sub tibie, care-a sucit după el glezna, după derapaju’ de trei metri plus târâtul pe asfalt de încă doi, ca să se scuze ea penibil și să fugă de la locul faptei, da? Sunt bine.
Toată noaptea am visat despre cum mi-a furat cineva telefonul (cu o nesimțire ieșită din comun – lăsându-mi în loc telefonul său bușit și vechi, CU CARTELA MEA ÎN EL) și despre cum am umblat să-l găsesc; poate voi aveți alt metabolism, da’ mie îmi este tare greu să accept psihologic vorbind că am umblat și m-am stresat toată noaptea, fără să slăbesc, că aia e fizic, iar când să mă odihesc un pic, tre’ să mă duc la serviciu; iar spre dimineață am început să realizez că dorm și o să am cea mai dezamăgitoare trezire, din aia fără final de vis sau cu final fix când să te bucuri de un oarecare rezultat și că aceasta va surverni de la soneria telefonului în sine, cel din viața reală, înainte să apuc să-l găsesc pe cel furat, același, din somn.
***
***
Mi se pare că lumea așteaptă tot mai multe lucruri greșite sau, și mai bine exprimat – așteaptă tot mai greșit lucrurile; adică de obicei alea care mai vin. Tren. Salar. Apoi, pe lângă că așteaptă, oamenii se grăbesc la lucruri și mai banale, tot care mai vin: ușa rotativă – musai să intre în acea anume felie. Lift.
Și mi se mai pare că se și mănâncă unele lucruri doar la anumite ocazii, fără un motiv anume, de pildă pișcot cu miere.
De asemenea, frumosul nu mai este o valoare universală. De exemplu, cum este o jerbă – frumoasă doar în cazul înmormântării, da’ tot o jerbă nu mai e frumoasă la botez. Aceeași jerbă, dacă vreți! Și de Crăciun tot o jerbă este frumoasă, dacă este în forma din natură, cea de brad, doar că tăiată jos de unde locuia și pusă altundeva până moare de tot.
Da’ nu e un obicei nou să întreținem cadavre cu cele mai festive dintre ocazii, fie că-s chiar de-adevărat, cu mere-n gură sau doar așa, în mintea noastră, reprezentând unii dintre invitați. Deși cel puțin părem să ne bucurăm sincer de fiecare variantă.
***
[mulțumim pentru imagini cucoanei Alexandra Ardelean, care le-a pozat cu aparatul dânsei foto]
***
De ultima dată când am mai adăugat la lista a ce îmi pare mie apogeul imbecilismului, s-au mai adunat câteva lucruri pe care nu le-am punctat, deși merită din plin mențiuni.
Oamenii care spun lucruri, iar când îi întrebi ce vor să spună (fiindcă de cele mai multe ori sunt tâmpite, iar pentru curiozitatea ta nu există un răspuns, ci e însăși calea de-a-i face să-și dea seama cât sunt de cretini), ei spun “nu știu” (și chiar nu știu), în loc să încerce să se gândească atât de intens la cât sunt de cretini, încât să facă un atac cerebral și fie să se reseteze într-un asemenea hal încât creierul să nu le mai poată asigura articularea altor cuvinte pentru tot restul vieții, fie – mai fericit – să moară.
***
În urmă cu vreo doi ani, înainte să fiu cu regretatele Sia, Ioana, Eta și celălalte care-or mai fi fost, trebuia să aduc o tânără domnișoară colegă de facultate acasă, la conac, să ne-ntindem pe salteaua nupțială și să petrecem o noapte romantică unul în cealaltă. Am convenit cu Dacian, prin negocieri multiple, că asta se va întâmpla în seara de miercuri, cu precizie elvețiană, ocazie cu care el va putea să-și ia zborul, cum se și cuvine între frați. De menționat că el, la momentul respectiv, era cu fufa aia de-i copia pozele tot la o zi după ce le făcea, fufă de care am reușit ulterior să-l separ, prin ajutorul gloatei; dar să se rețină că atunci încă exista în conștiința comună pe postul de iubita lui; așa că avea un’ să meargă. Și, cum sunt o fire organizată, în fiecare seară m-am re-asigurat că va fi liber apartamentul. Doar pentru ca în ultima seară, adică Seara, mai precis cea de miercuri, Moafle a decis spontan că totuși el ar sta acasă – atențiune! – “ca să învețe”. Ca să ce? În vețe! Această patetică scuză o vom pune sub judecată odată cu o altă analiză. Să ne concentrăm acum și să încercăm să concepem cât de greu mi-a fost, în suflet, dar și în discuții, să conving fata că de fapt pe mine mă jenează undeva, că parcă n-am chef, că io la câte am, ce mi-i încă una, ce mi-i una-n minus… deci complicat. În ultimele ore, eu, adevărat – ridicând ștacheta de mascul dorit – totuși, să anulez partida, perzând în sinea mea, cu trei la zero, prin abandon, la patul verde, gol. Nu s-a mai ținut. S-a risipit. Și, după ce am anulat fata, Dacian a mai stat două ore… DUPĂ CARE A PLECAT, TOTUȘI!
Ei, a venit și dulcea clipă a răzbunării. De câteva zile-ncoa’, Moaflian dă târcoale unei respectabile domnișorici de prin urbe. Și după atâta curte, fata pare c-a cedat. Și, de asemenea, pare să n-aibă unde locui, fiindcă de când au început demersurile, Dacian tot mai des se arată a fi absolut întâmplător și complet dezinteresat dar în orice caz curios de orarul meu, de altfel, foarte încărcat cu a sta acasă, cu un picior lângă monitor, cu testiculele atârnându-mi lasciv din pantaloni și scărpinându-mă-n buric. Acuma face duș, ca-cum-virgulă ar încerca să-mi insinueze ceva.
Nu, nu-mi explic ce-i cu “n”-ul ăla acolo, nici nu-l pot face alb, nici nimica. Până mă prind, citiți prin el.
[Editare ulterioară] Am uitat să zic că acuma f’o două săptămâni am fost la ziua amicei Anca, orchestrată sub atenta bagheta Păstăii, în tematica Wacky Racers, eu costumându-mă în L’il Gruesome, din Gruesome Twosome.
Numero uno hehehe
nu stiu cine sunt, nu stiu despre ce e vorba, da’s primu’ si-i okey
Sa-i arati lu fratitu cine are pantaloni in casa!
Bros before hoes sau hoes before bros?! Eu as pleca pentru a-l santaja cu prima ocazie… pune-l sa iti spele chilotii…
Ce e invers? Că e tot la fel. Cred că ai vrut să zici “Un articol fără titlu e ca un titlu fără articol”. Mda, aşa e mai logic. Cu plăcere.
Ai luat-o?
Da-i-o!
Ha ha ha ha!
Îi frig şi urât afară.
Mancate-ar mama pe tine halexe, tu ce crezi, ca daca tu nu ma vezi pe mine, nici io nu te vad pe tine ? E ?
Io zic sa fisurezi usor conducta de apa calda sau rece intr-un loc invizibil si sa pleci de acasa. Intr-o prima faza vei trece drept un frate bun. Apoi vei pregati un aparat de filmat ca sa imortalizezi figura lu` frate-tu atunci cind va iesi la usa cu chilotii in vine dupa bataile disperate ale vecinei de la etajul inferior.
Sa vedem apoi daca se mai plinge bibli ca nu faci filme suprarealiste.
mai bine castigi tu o betie decat sa piarda el o partida,
sau mai bine castigi tu o partida decat sa piarda el o betie,
sau mai bine castigi tu o betie si o partida si pierde el…
no care-i acum? ca m-am incurcat… da tu oricum alegi, castigi
Bravo, Xela, ai spart nuca. Nu, am vrut să scriu exact ce-am scris (corectând ulterior, da’ n-o să recunosc în veci): “Un articol fără titlu e ca un titlu fără articol”. Acuma sper că retorica s-a rearanjat. Eram pe drum. Da’ şi invers tăt aşe.
Dănuţ – m-ai încurcat şi pe mine, deci nicidecum nu te voi descurca pe tine înaintea mea. Şi am uitat: după ce am anulat fata, Dacian a mai stat două ore… DUPĂ CARE A PLECAT, TOTUŞI!
io am votat ca sa te comporti normal.
Apăi, care dintre normal? Normalul meu sau normalul prin convenţie socială?
Știi vreun vornic bun?
Da’ ce, vă luaţi, tu cu Ăndel?
Complicat articol…lasa razbunarea. Ia-ti si tu o noua fata si faceti cu randul, o zi un cuplu (top top top) a doua zi altul (pac pac pac). Pana cand apucati sa va cunoasteti bine si stati in patru. 😀
Nu…pe Anduțu îl iau ca fiu. Mă mărit mă!!! 😀 Ai scăpat deocamdată.
Nu ți-ai interpretat visul?
Poti sa ii faci altfel. Lasa-l prima oara (te duci in birt cu sf. radu), apoi strica-i planurile cand se asteapta cel mai putin, a doua, sau a treia oara. Asa cu siguranta va fi o razbunare binemeritata.
Da’ i le poci strica de fiecare dată, de exemplu.
normal e sa fii tu insuti. mai ales ca ai de invatat pentru examene. ce, nu ti*a zis mirmen?
eu zic să pleci și să te întorci după o oră, pe când lucrurile ar trebui să fie mai încinse. în acest fel, te și bericești, te și răzbuni.
@mironeasca: asa ar fi speriat omul intotdeauna cand ar vrea sa faca si el o treaba.
Eu nu înţeleg fraza “Oamenii care spun lucruri (…), în loc să încerce să se gândească…”. În afară de astea două propoziţii, îs numai subordonate şi nu pricep unde se termină fraza. Ce fac oamenii ăia în loc să încerce să gândească??
În vis aveai un telefon vechi pe care l-ai avut în timpuri îndepărtate sau era doar nostalgia calităţii din vremurile trecute? Pentru că s-ar putea ca visul tău să însemne că ar trebui să-ţi iei o pernă luminoasă pe post de deşteptător. Cică îs tare eficiente şi nici nu îţi întrerup visele cu sunete stridente şi enervante.
Cât despre frate… N-ar fi mai simplu să-l expediezi în vizită la persoana în cauză? Şi-apoi să încui uşa după ce iese. După ce iniţial i-ai confiscat toate cheile. Şi portofelul. Cam atât cred că ar ajunge.
Anacolutul ăla e intenţionat sau habar n-ai despre ce vorbesc?
[
Să ne concentrăm acum şi] să încercăm să concepem cât de greu mi-a fost[, în suflet, dar şi în discuţii, să conving fata că de fapt pe mine mă jenează undeva, că parcă n-am chef, că io la câte am, ce mi-i încă una, ce mi-i una-n minus… deci complicat. În ultimele ore,] ca eu[, adevărat – ridicând ştacheta de mascul dorit – totuşi,] să anulez partida[, perzând în sinea mea, cu trei la zero, prin abandon, la patul verde, gol.]Te fură frazele lungi şi îmbârligate.
Nu, ăsta de mai sus era intenţionat, doar l-am explicat. Ăla la care se referea Hudrel da, era greşeală, da’ a fost ştearsă de pe faţa Pământului, n-o recunosc. Nu există corpus delicti.
Dar… dar… ce am zis eu chiar nu există? Să fie totul chiar atât de redus la ultima bucată din tot ce-ai scris? Atunci de ce ai mai scris şi postat şi primele bucăţi?? Ca să nu înţeleg eu şi apoi să nu înţeleg de ce ai vrea ca eu să nu înţeleg?
Corpus delicti, bă! Nu corpus delictus, agramatule!
Anacolutul e tot acolo. E ok, l-ai intenţionat.
Deci telefonu’ era acelaşi din prezent şi din realitate. L-am p’erdut în vis. De-adevărat ştiam că-l am.
Iar referitor la fraza citată de tine: oamenii care spun lucruri (fără sens), iar când îi întrebi ce înseamnă, ei zic “nu ştiu”, deoarece chiar aşa este – ei nu ştiu; şi sunt cretine, deci, atât spusul cât şi explicaţia spusului de nimica. Şi ar trebui de fapt să nu le zică, ca apoi să nu tre’iască să zică “nu ştiu”, ci să piară.
“Corpus delicti” am scris şi eu. Anacolutu’ tău era greşeală ce nu mi-o asum, am corectat-o deşi am scris de la-nceput aşa. 🙂 Iar anacolutu’ meu a rămas, da, fiindcă era că aşa am vrut. Nu că al tău s-a schimbat, zic, era corect.
vezi, vorba ungurului “Dumnezo nu culcă-te”. Dacă mi-l dădeai mie pe Sfânt acu nu trebuia să iţi torturezi neuronii gândind ce să faci şi nici nu aveai nevoie de sondaje aiurea, pt că aveai o singură opţiune.
era totul simplu şi frumos.
dar tu nu că batman.
Nu ar fi fost mai simplu un “oamenii cretini merită să moară, asta e părerea mea”, decât toată chestia asta pe care oricum iar n-ai putut s-o explici inteligibil?
Andi are dreptate, eşti varză. Mai ştii când ziceam pe articolul trecut că tu editezi de vreo 178 de ori un articol după ce-l publici? Te rog să le numeri. Dar insist. Numeri de câte ori zici ca nu ştii despre ce vorbim, înmulţeşti cu 49 şi acolo eşti. Dar să lăsăm astea.
Ai fost la examen azi, povesteşte-ne, cum te-a făcut să te simţi?
N-ai putut tu s-o înţelegi inteligibil. Să iau cu liniuţă:
– există oameni care intră pe tine şi îţi spun: Lucru!
– tu zici: Ce lucru?
– ei: Ah, nici un lucru.
– tu: Da’ de ce ai scris lucru?
– ei: Nu ştiu.
Unde lucru e o chestie, oarecare, fără sens, nu cuvântul în sine. Mna, ACEŞTI oameni tre’ să moară. Nu puteam zice direct – unii oameni tre’ să moară.
Hudrel – nu, am numărat, nu erau 178. Am înmulţit cu 49, tot nu erau. Ştii câte erau? ZERO!
A fost bine, am copiat de m-ai fi făcut mândru. O să iau notă mai mare decât aia de la care am copiat şi am şi lăsat ciorna la una. De asemenea, am greşit încercuirea la o variantă, da’ am scris lângă ea “pardon” şi am arătat spre care-am greşit-o cu o săgetuţă. Sper să se pună punctul.
ZERO. ZERO? ZERO??
Aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha-aha
Ai căzut în tastatură, îi în regulă, nu, stai liniştit doar. Aici, în şerveţel. Nu, că se spală, e bine.
Am leşinat pe taste, da. M-am ridicat brusc şi-am dat cu capul de noul candelabru, ascuţit ca ţeapa mă-sii să-i trag. De unde-ai ştiut?
O să presupun c-ai încercat o glumică. Reacţia, sper, e clară.
Ce trist… Cred că am înţeles de mult că oamenii ăia de zic chestii pe care nu le înţeleg ar trebui să nu mai fie, dar tu n-o să accepţi nicidecum că ce ai scris n-are coadă, că nu pot să spun că n-are cap, că are.
Io cre’că n-ai înţeles la început, când trebuia, ceea ce – da – a fost de mult. Or eu n-o să-ţi dau mură-n gură cu ambele extreme râma, decât dacă treci prin umilinţa de-a mă întreba. Ş-atunci eu o să-ţi explic de două ori, cum s-a-ntâmplat, fiindcă de cele mai multe dăţi aşa se cere, dacă nu pricepi din prima.
Ce e umilitor în a întreba?
Te prosternezi public împulicăturii limbei mele transcrise, ca să ţi-o deznod, s-o vezi în ansamblu. Mie mi se pare înjositor să explic şi, pe cale de consecinţă, cel ce-ntreabă suferă ocara. Aici nu suntem la Hudrel la facultă, “întrebaţi, nu vă jenaţi, mai bine să aflaţi, decât să nu ştiţi”. Aici mai bine cunoşti din sine!
curios, faptul că menţionezi de umilinţa de a întreba…
De fapt, iniţial era o înţepătură la adresa îmbârligăturii din cuvintele tale, nicidecum o neînţelegere din partea mea a unui text perfect coerent. Deci mi se pare şi normal să ţi se pară înjositor să explici ceva ce din capul locului nu era prea bine pus la punct de către tine. În plus, nu văd pe nimeni să mă ocărască. Unde este umilinţa?
Eu zic altfel, bă: întrebaţi când nu pricepeţi, chiar dacă vi se pare că sunteţi singurul prost din sală. O să vedeţi că nu-i aşa, sunteţi mai mulţi, dacă nu chiar toţi.
Nu vezi, că eşti în negare – EU ocărăsc. Dacă e să întrebi, răspunzând lui Hudrel, eu cre’că se cuvine când înţelegi TU, ca să vezi câţi alţii nu. Nu e cazul fetii.
Am văzut poza nouă. Mă tăvălesc pe jos ţinându-mă de burtă.
Cin’ ţi-a vomat pe faţă?
O amică artistă. A dat cu pensula în nişte cretă pastel. După care am vomat eu. Dar aşa era cerinţa, iar eu nu sunt petrecere-căcăcios. M-am conformat, fiindcă sunt băiat de comitet.
Extrem de important:
Am o sugestie pentru oamenii de pe-aici şi dacă n-o scriu acum sigur uit până dimineaţă sau altcândva. Azi (teoretic ieri) am citit cartea lui David Lynch şi se adresează mai ales oamenilor care lucrează în domeniul în care lucrează majoritatea celor care trec/scriu pe aici. Şi zice domnul regizor nemaipomenit de cunoscut că ar fi fain să se apuce lumea de meditaţie transcedentală şi să-şi uite/rezolve/înţeleagă “problemele”. Deci sugestia mea e să îmi explice şi mie cineva cum anume se ajunge la meditaţia asta transcedentală, că sunt dispusă s-o aplic şi apoi să devin o mare artistă. Mulţumiri anticipate.