“O clătită și jumătate” este la singular sau sunt la plural?

Adică “am o clătită și jumătate stricată” sau “am o clătită și jumătate stricate“? Nu știu, zic.

Nu mai pot să mă duc ca oamenii normali într-un bar și să cer un ceva de portocale fără să fiu întrebat cu o complicitate discretă dacă nu cumva e vorba de “portocale roșii”. De parcă e evident între mine și barman c-am fi având noi doi vreo-nțelegere tacită, atât de tacită, încât eu nu-s conștient de ea, iar el întreabă de complezență, ca pe-un mușteriu mai vechi și ramolit.

Ei bine, NU! Nu portocale roșii. Portocale portocalii! De unde și numele lor: acela de portocale! Există, ce-i drept, niște fructe de culoare roșie, denumite – cam pe același sistem cu portocalele – sugestiv roșii! Or eu nu din ăstea cer, nici un mix între ele. În regulă – la fel și în cazul roșiilor, nu mai există un aprozar în care să nu fie roșii “de alea portocalii”. Dar eu cred că am dus-o prea departe cu amănuntele. Și să mai ai pretenția ca lumea să fie pe fața pe care-a fost creată, când noi am întors-o pe dosul care ne-a convenit…

Consider că a trecut prea mult timp ca să mă mai pot abține: gata, bă, cu “gen”!

Destul! Cuvântul Gen a trecut de mult de stadiul incipient din lexic, când săracul însemna doar tip sau fel. Acum Gen este bogat, el este becaliul morfologic. Acum el înseamnă mai multe. Gen… absolut orice. Cândva în evoluția sa, era folosit și cu sens de pildă sau exemplu, dar acum a ajuns sexy brăileanca vocabularului. Gen este folosit abuziv de toată lumea și nu mai doar înseamnă ceva, ci el este totul. Știți că era-ntrebarea aia ce lumea o vroia mai ieșită din comun: Care-i sinonimul lui sinonim? E Gen.

Gen a ajuns atât cuvânt, cât și semn de ortografie, uneori chiar delimitându-se pe el de sine, prin pe el însuși… Adică trei Gen unul după celălalt, altcătuind un enunț complet. De fapt, am întâlnit câteva cazuri în care oamenii îl utilizau într-un singur exemplar pe post de propoziție. Deci doar: Gen. Atât. Nici măcar într-o conversație. Gen poți zice când aștepți. Singur. Gen este o întrebare, al cărei răspuns este Gen. Câteodată, când se plictisește să alcătuiască singur într-un mod coerent întregul text, Gen se depărtează de un cuvânt și devine interjecție. Acum că Gen este, până la urmă, singurul substantiv comun simplu care se scrie cu majusculă, se va transforma în sunet. Va intra în alfabet și va dizolva celălalte litere de care nu va mai fi oricum nevoie. Gen Băsescu.

***

[sincere aprecieri Zulugărfii]

***

Pițipoancă de ce nu se scrie cu y? Printre alte chestii cu care s-ar putea scrie. Cum ar fi, să zicem, cu căcat. Ar fi doar firesc. Este cuvântul ideal pentru asta. Priviți la fitze ce bine s-a descotorosit de ț. L-a prostit, s-a folosit de el, l-a-nșelat și-a trecut mai departe. Ăsta s-a-mbătat de-i pică virgula din gură și nu mai știe nimenea de el, s-a împrietenit cu ș, fosta lui shukar, un bisexual care mai umbla și cu c.

***

De ce – vă-ntreb pentru un prieten – nu există masturbare virtuală, cum este, de pildă, sexul virtual? Chiar dacă eu susțin teoria că sexul virtual e, de fapt, masturbare de-adevăratelea. Totuși ar fi (îi zicem convențional) normal ca degenerările ăstea comportamentale să se oglindească în toate mediile în care a reușit măcar una dintre ele să treacă. La fel și telefonic – există sex pe această cale; la fel și masturbare, doar că unul dintre interlocutori nu știe, iar celălalt nu are nevoie de consimțământul primului. Acesta fiind și singurul caz în care fapta nu se confundă cu violul. Dar pentru că nu este nici activitatea asta atât de permisivă precât ați vrea unii (în speță, cei care nu se descurcă în parametrii actuali), să convenim că n-a reușit să pătrundă în scrisori offline (motiv pentru care acestea au și pierit). Și să nu ne hazardăm nici la sex prin porumbei călători (motiv pentru care aceștia ar fi pierit). În situația economică actuală, înainte să răsară ideea, propun sexul prin curierat. Vine o domnișoară cu aspect îngrijit, se fute și se plătește, ea se întoarce la compania unde este angajată și trimite un domn prezentabil mai departe, care fute destinatara.

***

[primită și acceptată cu recunoștință de la Mihai Colibaba; așa-l cheamă]

***

Iar după ce analizați cu clătitele de mai sus: nici cu “jumătatea” asta nu-s prea convins. E o estimare sau e un număr? Fiindcă, dacă-i estimare, e una destul de precisă. Știm foarte bine că cel mai greu e să împarți ceva în centru. Pe de altă parte, dacă e număr, nu se poate număra, ca să se acorde adjectivul după el: o clătită, o clătită și jumătate, două clătite. Dacă nu se poate număra, jumătate e practic nicicât. Noi știm logic că e 0,5 sau 1/2. Totuși jumătate-numărul apare și între toate celălalte numere, nu numai între primele două. Care nici măcar nu-s primele două, fiindcă sunt și sub ele alte, cu minus. Deci “primele două” ar fi, de fapt, pe la mijloc, adică la jumătate. Și, întorcându-ne la asta, ce-i cel mai greu de împărțit în jumătate, dacă nu un infinit?

***

Deci, fără deci, când eram mic, era în vogă piesa “Rugă pentru părinți”, de Ștefan Hrușcă. Melodia aceasta este o tânguială din aia morbidă, în care părinții “se sting”, noi îi “privim cum se duc”, în mare parte suntem și de vină, iar ei urmează unul după altul. Da?

Mirmen și Carcea, cei doi membri ai cuplului care mi-a dat viață, aveau o pasiune bolnăvicioasă a pune cântarea asta macabră ori de câte ori făceam ceva rău. Stăteau cu mâinile încruciște la piept, întinși pe pat, mimând că ei, de fapt, se relaxează și ascultă muzică. Dar clar mi-era dedicată. În special de către taică-miu, care se și știa cu cântărețul, la concertele publice și ulterior private ale căruia mă târa de fiecare dată când ăsta apărea prin Zalău.

[alternativă YouTube]