Darius Hero

Bun de nimic

B

Ăsta l-am scris mai demult, da’-s chiar bine acuma, da?

Pe ăsta. Cazul acuzativ.

Citisem recent ceva despre sindromul impostorului, cre’că la Sebi Olar, că el suferă pe Internet de tăte.

Io n-am.

Nu mă-nțelegeți greșit – toți credem că nu suntem buni de nimic. Și unii chiar nu suntem. Și unii sunteți*. Doar că unii nu suntem impostori. Nu zic că-s mai breaz. Să nu fii impostor nu te face brusc bun de ceva.

Doar că eu sunt într-o postură bună (pentru mine): nu-s bun de nimic, știu că nu-s bun de nimic, zic, și, pe cale de consecință, nici n-am ce să conving pe nimeni. Aș vrea să fiu bun de orice sau măcar bun la câte ceva. Dar nu-s.

Paradoxal, să nu fii bun de nimic și să nu fii impostor e mai bine decât să, în ordine:

– fii bun de ceva și să nu știi

– fii bun de ceva și să știi și să obosești pe toată lumea cu asta

– crezi că ești bun de ceva sau chiar orice (să nu știi că ești impostor, practic)

Apropo, dacă ești bun de ceva, ești bun doar cât ajută altcuiva, că n-are nimeni chef de cât ești tu de bun la ceva, în general.

(Vă rog să-mi corectați conjugările verbului “a fi” în frazele de mai sus, mersi. Conjugați și la feminin, pentru diversitate în genuri, fiindcă nici ele nu-s bune de nimic, în egală măsură, la fel ca bărbații, fapt care este în același timp atât progresist, cât și misogin.)

Dar, până una-alta, e mai ușor să fii bun de nimic și să știe lumea, decât să fii bun de nimic (cum e de obicei cazul) și lumea că creadă ce ești bun de orice sau, mai rău, să chiar fii bun de ceva anume. Că apoi tot trebuie să fii.

La fel de ciudat, de ce există sindromul impostorului, în primul rând? De ce să zici că ești altceva și cum să-ncerci să fii ceva ce-ai mințit? Și cât? În cel mai bun caz, mi-e lene. Și, din nou, lumea reacționează surprinzător de bine la a fi bun de nimic fățiș. Luați ca exemplu toate fostele mele prietene.

***

Aici am scris o propoziție pe care n-o mai înțeleg acum. Era probabil foarte profundă, dar e pe ceva foaie din decembrie 2017, deci mă piș pe profunzimea ei, iar pe așteptările voastre mă chiar cac, că nu-i de parcă plătiți abonament la Jeg.

[Era important pă naiba.]

***

Problema (voastră) cu faptul că-s sincer zicând că nu-s bun de nimic e că nu mă crede lumea.

Lumea știe de impostori, că e impostoare și ea. Impostura în sine e futilă. Să nu fii bun de ceva e de așteptat; zisul că ești de nimic e de neconceput. De apreciat aproape, după ce te aduni un pic.

***

Nu știu dacă ați observat în ultimii 14 ani (da, Jegul a făcut 14 ani păstă weekend) că despărțitoarele astea de mai sus nu au neapărat vreo utilitate.

Dar, dat fiind că nu mă mai îmbăt ca un puber în Boiler la 5 dimineața pe 25 de shoturi de Jäger de la Teo, trebuie să reproduc autenticitatea lipsei de sens a Jegului prin scrisul său pe foi peșin, după care să le țin în buzunarul de la spate de la blugi timp de un anotimp și apoi să-ncerc să le copiez pe Internet.

14 ani. Cât avea Sorel (nu mai am la ce-i pune link, că nu mai locuiește pe Internet), când a făcut backendu’ Jegului. Cât avea Livia, când am cunoscut-o și căreia ulterior i-am respectat-o backendu’ până pe 4 decembrie 2014, conform legii. (Ea doar pe Jeg a contat să existe.)

***

Ce ne-ncântă cel mai mult e să deconspirăm pe cineva care nu e bun de nimic. Dacă descoperim un impostor, altul, înseamnă că cineva nu ne-a descoperit pe noi – încă un argument să recunoaștem cât de buni de nimic suntem. Nu ne mai caută nimeni. (Tăt nu ne crede, da’ măcar nu ne mai caută.)

* Nu mai știu ce observație voiam să fac. Cred că ceva modest, cum îmi stă-n fire, cum că doar voi ați fi buni de ceva.

Adaugă comentariu

Sociale