Jurnalul Editorialistic de Groza

Şi invers.

[ULTERIOR]

M-a rugat un prieten să pun asta pe Internet.

E foarte simpatic afişul. Eu nu ascult formaţia. Voi să mergeţi.

ATENŢIUNE: Mâine, de la orele douăsprezece la amiaz (aia-i 12:00 PM), voi ţine o cuvântare, salutând mulţimea de enoriaşi de la balconul Papal acum utilizat pentru venirile mele, din localitatea Sibiu, care, invitându-mă la Geek Meet ca să grăiesc divin, îşi încape în sfârşit în titulatura de Capitală culturală europeană. Dacă ne ajută Mama Tehnologie, poate o să punem şi aici vorbele de inspiraţie celestă pe care le voi împărtăşi credincioşilor prezenţi la adunare. Detaliile întâlnirii se găsesc la această legătură web.

Ulterior voi purcede peste Carpaţi, spre cealaltă Capitală, cea a patriei, unde, sâmbătă decuseară, mă voi întâlni cu diverşi aleşi. Cine vrea să ne vedem civil abia doua zi, cunoscută şi drept ziua mea săptămânală, duminica, ştie regulamentul. Depinzând de când mă voi scula ca pre mulţi să-i popesc, desigur. Plec înspoi spre seară, pe la cât oi avea poftă.

Nu vă mai povestesc cum am plonjat dramatic ca să încerc să salvez viaţa domnişoarei blonde, care zburda sprintenă pe carosabil când eu rulam înspre ea cu 4500-5000 km/h, în prima mea proverbială trântoacă, fiindcă am reuşit; s-o salvez, zic, ea supravieţuind fără să-i spintec bazinul cu furca înaintată a ţoaglei mele erecte, totul, desigur, cu costul genunchiului meu care s-a sucit, nu înainte de-a se împlânta bine pedala în el, întinzâdu-mi muşchiul de sub tibie, care-a sucit după el glezna, după derapaju’ de trei metri plus târâtul pe asfalt de încă doi, ca să se scuze ea penibil şi să fugă de la locul faptei, da? Sunt bine.

Toată noaptea am visat despre cum mi-a furat cineva telefonul (cu o nesimţire ieşită din comun – lăsându-mi în loc telefonul său buşit şi vechi, CU CARTELA MEA ÎN EL) şi despre cum am umblat să-l găsesc; poate voi aveţi alt metabolism, da’ mie îmi este tare greu să accept psihologic vorbind că am umblat şi m-am stresat toată noaptea, fără să slăbesc, că aia e fizic, iar când să mă odihesc un pic, tre’ să mă duc la serviciu; iar spre dimineaţă am început să realizez că dorm şi o să am cea mai dezamăgitoare trezire, din aia fără final de vis sau cu final fix când să te bucuri de un oarecare rezultat şi că aceasta va surverni de la soneria telefonului în sine, cel din viaţa reală, înainte să apuc să-l găsesc pe cel furat, acelaşi, din somn.

***

***

Mi se pare că lumea aşteaptă tot mai multe lucruri greşite sau, şi mai bine exprimat – aşteaptă tot mai greşit lucrurile; adică de obicei alea care mai vin. Tren. Salar. Apoi, pe lângă că aşteaptă, oamenii se grăbesc la lucruri şi mai banale, tot care mai vin: uşa rotativă – musai să intre în acea anume felie. Lift.

Şi mi se mai pare că se şi mănâncă unele lucruri doar la anumite ocazii, fără un motiv anume, de pildă pişcot cu miere.

De asemenea, frumosul nu mai este o valoare universală. De exemplu, cum este o jerbă – frumoasă doar în cazul înmormântării, da’ tot o jerbă nu mai e frumoasă la botez. Aceeaşi jerbă, dacă vreţi! Şi de Crăciun tot o jerbă este frumoasă, dacă este în forma din natură, cea de brad, doar că tăiată jos de unde locuia şi pusă altundeva până moare de tot.

Da’ nu e un obicei nou să întreţinem cadavre cu cele mai festive dintre ocazii, fie că-s chiar de-adevărat, cu mere-n gură sau doar aşa, în mintea noastră, reprezentând unii dintre invitaţi. Deşi cel puţin părem să ne bucurăm sincer de fiecare variantă.

***

[mulţumim pentru imagini cucoanei Alexandra Ardelean, care le-a pozat cu aparatul dânsei foto]

***

De ultima dată când am mai adăugat la lista a ce îmi pare mie apogeul imbecilismului, s-au mai adunat câteva lucruri pe care nu le-am punctat, deşi merită din plin menţiuni.

Oamenii care spun lucruri, iar când îi întrebi ce vor să spună (fiindcă de cele mai multe ori sunt tâmpite, iar pentru curiozitatea ta nu există un răspuns, ci e însăşi calea de-a-i face să-şi dea seama cât sunt de cretini), ei spun “nu ştiu” (şi chiar nu ştiu), în loc să încerce să se gândească atât de intens la cât sunt de cretini, încât să facă un atac cerebral şi fie să se reseteze într-un asemenea hal încât creierul să nu le mai poată asigura articularea altor cuvinte pentru tot restul vieţii, fie – mai fericit – să moară.

***

În urmă cu vreo doi ani, înainte să fiu cu regretatele Sia, Ioana, Eta şi celălalte care-or mai fi fost, trebuia să aduc o tânără domnişoară colegă de facultate acasă, la conac, să ne-ntindem pe salteaua nupţială şi să petrecem o noapte romantică unul în cealaltă. Am convenit cu Dacian, prin negocieri multiple, că asta se va întâmpla în seara de miercuri, cu precizie elveţiană, ocazie cu care el va putea să-şi ia zborul, cum se şi cuvine între fraţi. De menţionat că el, la momentul respectiv, era cu fufa aia de-i copia pozele tot la o zi după ce le făcea, fufă de care am reuşit ulterior să-l separ, prin ajutorul gloatei; dar să se reţină că atunci încă exista în conştiinţa comună pe postul de iubita lui; aşa că avea un’ să meargă. Şi, cum sunt o fire organizată, în fiecare seară m-am re-asigurat că va fi liber apartamentul. Doar pentru ca în ultima seară, adică Seara, mai precis cea de miercuri, Moafle a decis spontan că totuşi el ar sta acasă – atenţiune! – “ca să înveţe”. Ca să ce? În veţe! Această patetică scuză o vom pune sub judecată odată cu o altă analiză. Să ne concentrăm acum şi să încercăm să concepem cât de greu mi-a fost, în suflet, dar şi în discuţii, să conving fata că de fapt pe mine mă jenează undeva, că parcă n-am chef, că io la câte am, ce mi-i încă una, ce mi-i una-n minus… deci complicat. În ultimele ore, eu, adevărat – ridicând ştacheta de mascul dorit – totuşi, să anulez partida, perzând în sinea mea, cu trei la zero, prin abandon, la patul verde, gol. Nu s-a mai ţinut. S-a risipit. Şi, după ce am anulat fata, Dacian a mai stat două ore… DUPĂ CARE A PLECAT, TOTUŞI!

Ei, a venit şi dulcea clipă a răzbunării. De câteva zile-ncoa’, Moaflian dă târcoale unei respectabile domnişorici de prin urbe. Şi după atâta curte, fata pare c-a cedat. Şi, de asemenea, pare să n-aibă unde locui, fiindcă de când au început demersurile, Dacian tot mai des se arată a fi absolut întâmplător şi complet dezinteresat dar în orice caz curios de orarul meu, de altfel, foarte încărcat cu a sta acasă, cu un picior lângă monitor, cu testiculele atârnându-mi lasciv din pantaloni şi scărpinându-mă-n buric. Acuma face duş, ca-cum-virgulă ar încerca să-mi insinueze ceva.

Nu, nu-mi explic ce-i cu “n”-ul ăla acolo, nici nu-l pot face alb, nici nimica. Până mă prind, citiţi prin el.

[Editare ulterioară] Am uitat să zic că acuma f’o două săptămâni am fost la ziua amicei Anca, orchestrată sub atenta bagheta Păstăii, în tematica Wacky Racers, eu costumându-mă în L’il Gruesome, din Gruesome Twosome.