Jurnalul Editorialistic de Groza

V-aţi uitat vreodată la oameni cât de ciudat umblă? Să vă uitaţi.
Foarte ciudat. Da’ ce urâţi îs!

Mie nu-mi place de lumea care e proastă şi care trebuie să strâng eu după ea. Fie că este vorba de un context profesional, fie că este cadrul emoţional. Fie că este doar de prin casă. Îmi place, aşa:

– de lumea deşteaptă şi curată şi ordonată şi după care nu e cazul să strâng deloc;
– de lumea care e proastă, mizerabilă şi cum pofteşte dânsa, dar după care tot nu trebuie să strâng eu, după ea – zic, da’ nimica – şi e exclusiv treaba dânşii;
– de lumea care strânge după mine, când trebuie şi când sunt eu prost, care e voie să fiu; da, de ea-mi place; îmi place de ea cel mai mult dintre toate lumile enumerate;

Însă nu îmi place deloc – cum vă şi explicam mai sus – de lumea care e proastă şi trebuie să strâng eu după ea. Înţelegeţi? Sau cel puţin Roxana şi Simona de la Bucureşti şi respectiv Dacian, că pă aia cu emoţionalul nici măcar n-o amintesc? Sper că da. (Nu, mă, nu ea!) De ce nu-mi plac mie aceste lumi, atunci când ele sunt proaste şi trebuie să strâng eu după ele, fie că e profesional, emoţional sau prin casă? Fără motiv.

Şi dintre lume, în general, nu-mi mai place nici aceea care “are nervi”. Şi aia care “n-are chef”. Sau cea care are nevoie “să facă înainte ochi”; în fiecare zi. Şi aia pentru care “e târziu la ora asta”. Nu-mi displace că sunt aşa, ci că trebuie eu să aflu sau că se consideră că ar fi problema mea.

***

Mă, io am încetat să mai ascult. Până acuma era nevoie de această activitate, o dată pentru muzică; dar asta nu mă prea pasionează. Am câteva melodii, iar pe alea oricum le ştiu pe de rost, aşa că de ce să le ascult? Şi, a doua oară, pentru când îmi zicea cineva ceva. Referitor la acest al doilea aspect – înainte eram curios şi vroiam să ştiu, să “ce-ce-ce?”, să aflu. Dar, ne mai intrigându-mă (nemaiintrigându-mă), ce? Deci acum nu mai e nevoie de această activitate.

Şi am probleme cu auzul. Deci în ureche. Nu merge bine, nu ştiu de ce. Nu ştiu nici măcar care ureche, ambele?

Aşa că puteam să încerc să-l reglez pe auz, să merg la doctor, să fiu atent cât de tare dau căştile, poate e ceva minor. Cât să ştiu ce-mi spune lumea, când vorbeşte. Sau mai puteam să nu mă mai intereseze. Pentru că, din puţinul cât îl mai aud, nu prea mult m-a şi interesat, mi-am dat eu seama.

Pe cale de consecinţă, nu mai urmăresc ce mi se comunică. Sunt un băiat simţit şi înţeleg nevoia celorlalţi de a-mi vorbi şi chiar încerc să par foarte atent, fiindcă n-aş vrea să-i văd încurcaţi sau confuji, să-i inoportunez în cel mai mic fel cu ignoranţa mea. Dar în realitate m-am regăsit senin, chiar şi după multe zeci de minute de neparticipat la o conversaţie, fără să reţin sau regret nimic.

Devine mai complicat când se fac referinţe la ceva ce s-a mai zis, despre care eu evident că nu am habar. Ş-atunci intervine celălalt aspect al interacţiunii mele: vorbitul cât mai puţin. Fiindcă, am uitat să menţionez, nu prea mai vreau nici să mai zic la nimenea ceva, că-mi consumă timp. Ş-atunci vorbesc puţin, improvizez. Sunt aproape convins că de câteva ori, când am inventat înapoi către cineva ce credeam eu că mi-au povestit ei, au luat-o de bună, de parcă de la mine venise de la început. Da’ probabil era mult mai antrenantă varianta mea, pe care mi-am dat silinţa, decât ce păţiseră ei de-adevăratelea, încât m-au crezut pe cuvânt.

De ce zic că m-am săturat? Fiindcă atâta sunt toate de la fel, încât le pot râgâi eu direct, în rime, dacă-i necesar, încă de când se apropie doritorul-interlocutor, fără să fie nevoie să mai deschidă gura. “Să veeezi!” De aici le pot spune eu direct ce să văd, ca să n-o mai lungim. Sau, cel mai bine, să accept că bine, să văăăd, dar să mă lase să văăăd singur. Ş-apoi îi anunţ eu când termin.

***

Azi călătoresc spre localitatea Bukkake, din inima patriei, fiindcă m-a invitat în ultima clipită domnul Nasty la lansarea cărţii sale, cu impresia greşită că n-o să apuc să ajung. Da, cartea aia, de-i zice fix ca la motoul de la Jeg… într-o absolut întâmplătoare coincidenţă, da? Sper!

Programul este în halul următor:

Descins pe la 09:00 în Capitală. Mărs la cheşt’e, de la 11:00 (Muzeul Naţional al Hărtilor şi Cărţii Vechi din Bucureşti, str. Londra, nr. 39). Întâlnit cu Mana şi Ciutacu, pupat pe obrajii rumeni, zâmbit la bliţuri. Pus ruladele la poşetă.

Apoi, la 14:00, mă văz cu Rodica şi Garfa, la un Jenga. Acestora (fiindcă s-ar putea să şăd “dăcât” o ziuă, da’ nu doresc să lipsească) li se vor alătura: Artpi, Hudrea. Monicea şi Popescu. Vita de Gimel şi domnişoara mult prea delicată pentru el de prietenă-sa, Şmena. Zapa, deşi mă-ndoiesc. Bogdan Ciubotaru. Canalia. Maria Coman (Huo!). Aş dori din tot sufletul meu să vină şi Sepucele, da’-i un ţăran sclifosit care-o să zică “ooof, măi, da’ ştii că mie nu-mi place cu atâţia, eu te iubesc doar pe tine, Moafle vine?” Da’ mai rârâit, că el îi rârâit. Şi de restu’ mă doare-n cur, ca să nu se simtă nimeni exclus. Locul este Sport Spirit, Str. Caragea Vodă, nr. 8, la 5 minute de Romană (ales de Hudrel şi Gimel, pe răspunderea lor, au girat cu viaţa lu’ Şmena, că Hudrea n-are prietenă). Plecat pă la 19:30, ceau-pa.

Mai jos, la comentarii, este şi un reportaj al Realităţii TV, de la locul faptei.