Jurnalul Editorialistic de Groza

Îl am, doar că referitor la alţii.

Majoritatea n-o să prea pricepeţi articol ăsta, dacă nu cumva tocmai le-aţi terminat de citit pe toate celălalte. Aşa că v-am lăsat un filmuleţ la sfârşit, pe care oricum l-aţi mai văzut, dacă sunteţi amabili să nu vă buluciţi la intrare.

Am ajuns să trăiesc într-o lume în care prietenul meu Marius Iulian are iubită; stabilă, iar ea-l cunoaşte. Prietenul nostru al tuturor Sorel-Mihai e treaz; are şi el prietenă, dar asta cred că e vreo eroare gata, nu mai are, că în scurtul timp al scrierii acetor rânduri s-au despărţit definitiv, deşi eu zic să citiţi înainte tot ş-apăi vedem până la sfârşit. Camelia Imbuzan, care şi-a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naştere cu Barack Obama – şi nu e, îmi dă mie sfaturi de relaţie, iar eu nici măcar nu am una. Radu e slab şi Gugurel ÎNCĂ e cu scaraoţchi aia de prietenă-sa. Până şi Dacian e chiar bine cu absurda de Daria. Iar Tudor.

Poate voi nu cunoaşteţi toate aceste repere ale vieţii mele, dar trebuie să vă ajungă că vă spun că fiecare caz luat separat este o imposibilitate logică care înşeală bunul simţ cu Diavolul însuşi.

Însă: mă îngrijorează ce se petrece în jur. Nu neapărat că viaţa mea este în continuare tot ce le-am reproşat lor, la fiecare-n parte. Ci că a lor nu mai e. Eu am rămas, singur, cumulul absolut a tot ceea ce dispreţuiam la altcineva. Şi nu mai pot număra – şi preferabil judeca – pe nimeni în locul meu. Ştiam şi-nainte că eu sunt cum sunt, dar mi-era măcar uşor să nu recunosc.

Nici acum nu recunosc, dar parcă mai cu ochii-n pământ.

Mna. Altfel, eu m-am îndrăgostit iară de-o stimată nestemată, însă asta ştiţi fără să-ntrebaţi. Ceea ce măcar este în fluxul firesc al Universului. Eu mă ţin de treabă mea. În sfârşit, aceeaşi poveste, frumoasă, iubeşte pe altul, nu contează, că oricum îmi iese, dar n-are importanţă, că oricum nu merge. Nici n-are rost să dezvolt, puteţi s-o compuneţi din fragemente de prin arhivă.

V-aş zice şi de Vasile, da’ ăla chiar se supără. Încercaţi să vă imaginaţi propoziţia asta ca pe o mojicie foarte gravă. Fiindcă pentru Vasile chiar este.

Bine. Un alt aspect de care mi-am dat seama cu oarecare întârziere catacteristică, e că – hopa! – eu, de fapt, n-am iubit niciodată. Doar mi-a fost ciudă. Până şi cu această Elisabeţică, dacă zic că m-am îndrăgostit, mă refer mai mult că-s nemulţumit că nu-i a mea din prima clipită în care-am ochit-o. Spre binele tuturor, deocamdată nici nu mi se dă pe de-a-ntregul – chiar şi doar în cantitatea totală neglijabilă-n care e – pentru cel puţin încă o înşiruire îndelungată de clipe, până să cedeze, cum şi merit. Motiv pentru care încă o pot iubi un picuţ, recte să-mi mai fie ciudă o scurtă perioadă.

Tot ce-am făcut până în prezent cu toate bambinele a fost exclusiv să le obţin, văicărindu-mă pe parcurs că-s rănit şi nedreptăţit. Doar ca să ajung dramatic la momentul în care aveam ce vroiam şi să-mi bag proverbiala pulă, nemulţumit fiind nu de ce am, ci că am. Nu sunt un romantic, sunt un ciudos emoţional.

Şi vă spui eu, greşeala mea primordială e că nu mi-am luat credit de prima casă. Că acum aveam probleme reale. Cu puţină şansă, dau într-un cancer prea timpuriu. Că ăstea-s căcaturi.

Ce-ncerc să vă zic e că-s prost şi nu mă pot opri, iar toată lumea-n jur s-a oprit. Numai că eu nici dac-aş putea, parcă tot n-aş vrea. Mă rog… mi-aţi văzut filmuleţul din America de Sud?

A, era să uit: numa’ Lia – de la care am şi pornit – nu-i bine. La fel ca mine.