Rupt în cur, n-am bani să mă piş în centru

sari la comentarii

Aventura mea de a-mi coase pantalonii între craci, care a dus la scindarea Universului în două croitorii identice, rezultând în sfidarea spaţiului de către mine şi în dilatarea timpului de către ele.

ISTORIA

Viaţa mea vestimentară se petrece pe de-a lungul al unor largi perioade, cuprinzând deteriorarea sălbatică a hainelor începând din clipita cumpărării şi terminând sacadat pe la şi uneori după dezintegrarea completă a unei garderobe preferate. Dacă nu cad cum cârpele de pă mine de uzură, nu consider că mi-am amortizat costurile.

Că altfel nu pot să port nimica, că mă nemulţumeşte. Pe deoparte, dacă-mi iau ceva, apăi îmi iau de nu se vede, cu o disciplină nazistă a achiziţiei; pe de cealaltă parte, la câtă ambiţie am pus în investiţia iniţială, târziu şi rar mai găsesc ceva care să egaleze alegerea făcută şi cu greutate accept că m-am autodepăşit.

Şi vreau să fie mai mereu lucruri neutre, fără inscripţii pe cât posibil, eventual câte-o hipstăreală sporadică duminica sau de sărbătorile legale, ca să poată ieşi Pălărista cu mine în lume, fără să râdă colegii de clasă de ea că cine-i domnu’?

Pe când unii se ofilesc şi reînfloresc sezonier, în funcţie de cum privesc pe Internet, cicluri cărora ei le spun trenduri, la rândul meu evoluez în funcţie de ceea ce eu numesc simplu cinci ani.

Până acum s-au scurs vreo patru astfel de ere:

– boarfele moştenite de la frate-miu;

– ciurucurile ce ni le-a adus tatăl Carcea din America, fiindcă a fost prin ’95;

– ţoalele intrânde-n fund cumpărate de maică-mea la începutul liceului şi care, dacă au fost bune la capacitate – ce – la bac am evoluat în vreun fel sau cum?!

– respectiv cele ce am început să mi le iau din băneii mei, câştigaţi cu sudoarea frunţii, de prin facultate.

Recent mi-am mai peticit şi eu ţinuta cu câte-un hanorăcel-două şi vreo şosetă sau ceva set de chiloţi, nu fiindcă aş duce-o prost şi sunt un copil sărman, pornit de la ţară, zbătându-se să răzbească la oraş, ci fiindcă ţin compania producătoare de lichior digestiv Jägermeister pe piaţă prin consum şi îmi iau laptopuri cu câte 2-3 inci mai diagonale decât e nevoie şi cu câte 2-3 mii de lei mai scumpe decât e rezonabil, camere mai avansate decât mă lasă media online să public la momentul apariţiei tehnologiei, respectiv telefoane care mă obligă să umblu în puţa goală, decât să renunţ la vreun deget de pe multi-touchscreen.

PREZENTUL

Vă spun toate acestea, fiindcă – iată! – a venit şi clipa tragică în care încerc să le salvez de la o aproape inevitabilă extincţie pe cele două perechi favorite de pantaloni care mă mai fac fericit: nişte blugi Diesel furaţi de la defunctul Artpi, blugi care nu mai valorează minutele gratuite necesare să mă sune ca să i-i returnez, respectiv nişte budigăi de nici o firmă, de tip cargo, în care am şters pe jos tăte autostrăzile, porturile, benzinăriile, feriboturile, bordurile şi TIR-urile în şi pe care am şezut şi am făcut autostopuri prin turul Europei.

Ambii au rezistat eroic şi s-au rupt – culmea – în cur, abia de când frec şaua bicicletei cu care am făcut turul României. Ani de zile i-am tot cusut între craci, pe fiecare cu aceeaşi aţă, să nu se certe între ei, aţă care nu împărtăşea culoare nici unuia şi i-am tot adunat şi strâns, până când, tot purtându-i, mi s-a format între picioare ceea ce putem cataloga vegetal doar drept un nou tip fruct.

O să ziceţi dar de ce, Darius, de ce nu îţi iei alţii noi, alţii noi fix la fel? Ei bine, pentru că, în conformitate cu metabolismul îmbrăcăminţii mele, alţii noi fix la fel nu se mai fabrică.

PRIMA DIMENSIUNE

Aşa că, pornind de la situaţia descrisă în titlu şi dezvoltată în paragrafele imediat următoare, am tot ţinut-o aşa, până n-a mai fost posibil să îmi alternez picioarele în vederea acţiunii de a merge drept pe stradă şi a trebuit să îi duc pe pantaloni la o nană cusătoreasă, pentru a mi-i resuscita.

Aşa că am ales o unitate comercială specializată şi cu experienţă, a unor oameni care ştiu ce înseamnă valoarea sentimentală, dovadă stând însuşi faptul că nu şi-au decorat (sau atins în vreun fel) vitrina dughenei, de când s-a deschis aceasta, cândva înaintea invenţiei pe care o cunoaştem drept electricitatea.

Fiindcă totul acolo se face manual. Şi manual s-a luat şi domnuca de fiere, când i-a fost dat să vază oroarea ce i-am adus-o. Doamna, să-i zicem Mariana, m-a somat – cu vocea ei victimă a unui poc de Carpaţi pe zi, până la prânz, scărpinându-se în barba un pic mai lungă decât a mea – să-i spun de urgenţă ce căcat am încercat să fac.

I-am zis să-mi spună preţul maximal al cât va costa per total să mi-i dreagă şi să mă lase cu poveţele, că şi io, dacă o duc pe Internet şi o lăs acolo singură, nici ea nu cre’că o să se descurce mai bine.

Asta era joia trecută. Joia trecută fiind pe 6 ianuarie, nu joia trecută ieri. Bun. Şi mă-ntreabă cum mă cheamă şi îi zic şi mă trece pe două bileţele: Darius Marţi. Şi îmi zice: să vii marţi. Şi pe unul dintre bilete îl prinde cu ac de gaci (adică tag, ca să ştiţi şi voi) şi pe celălalt îl prinde cu alt ac de o perdea din spate (deci pe dashboard).

Marţi după lucru desigur că nu am reuşit să ajung, deoarece am avut nimica altceva de făcut. Şi m-am dus miercuri, adică alaltăieri.

Intru în croitorie, dau bună ziua, mă prezint, Darius Marţi, am venit după lucrare. Ce lucrare ? Pantalonii. Noi nu lucrăm pantaloni aicia. Mă uit în jur. Croitoria. Mă uit la ea. Dar ce faceţi? Ea confuză la mine. Şi îi pică fisa, ca prima dată, de parcă nu i s-ar mai fi întâmplat niciodată asemenea încurcătură hilară: Nu cumva la fetile de lângă?

CEALALTĂ DIMENSIUNE

A, poate. Ies din croitorie. Merg exact 3 metri. Şi intru. ÎN ACEEAŞI CROITORIE! Poftim?…

Da. În aceeaşi croitorie. Pe aceeaşi uşă. “Nu e posibil”, pe naiba! Vă rog…

Da?! Singura diferenţiere e că una e a Marianei Mod şi cealaltă a lui Tulconfe!

Încercând să-mi reacomodez funcţiile senzoriale la realitatea că demonstrasem practic teoria relativităţii, mă gândsc că cel mai indicat ar fi să repet procedura, ca să nu stric cumva oareşce: Bună ziua, Darius Marţi.

De după o perdea amplasată identic ca la croitoria Mariana, iese o persoană umană de sex feminin care poate fi cel ai uşor descrisă ca o copie fidelă a Marianei de cu câteva secunde înainte, chit că eu pot să jur că era fix aceeaşi persoană. Arătarea nu reacţionează ca dublura ei precedentă, ci purcede la a se holba la mine preţ de 15 secunde fără să clipească, ceea ce eu am primit pe ca un sistem de recunoaştere facială digital, aşa că nu m-am clintit deloc.

După ce m-a validat şi-a amintit spontan: A, băiatu’ cu pantalonii care şi i-a cusut singur? Marianăăă!

Înlemnesc. Apare Mariana. Da. Era o clonă. Nu trădez cu nimic detaliul că mă trag din altă existeţă. Mariana, familiară (nu mă deconspirasem): Jaj, dragă, hát tătă ziua am descusut la ei. Fac eu rapid un calcul în mine, de joia trecută până marţi, ca să-mi dau seama de ce descususe ea doar toată ziua, de atunci, însă decretă fără să particip: Că doară hai mai bine mâne, no, bine, dragă?

Cu paşi înceţi, fără să mă întorc cu spatele la ea, confirm ieşind în stradă. Mă uit în jur. Părea adevărată.
Joi, adică a doua zi, adică alaltăieri, am terminat ce nu apuasem să nu fac marţi, aşadar nu m-am dus.

SUFLETUL SACRIFICAT

Mă duc vineri. Nimeresc dimensiunea. O Mariană se formulează din neant şi, fără memorie stocată, îmi face iar scanarea. Mă regăseşte. O a doua Mariană (nu ştiu câte îs în total) se înfiinţează lângă prima. Repet solicitarea: Darius Marţi. Pentru pantaloni. A, pantalonii care încercaseşi să ţi-i coşi singur, da, pantalonii care încercasem să mi-i cos singur.

Of, da’-poi că Mariana îi la înmormântare, că nu, tu, Mariană? Ba da, confirmă Mariana: Mariana-i la o înmorântare.

Era limpede: Mariana omorâse pe cineva. Probabil pe Tulconfe. Ceea ce urma să mi se întâmple şi mie, dacă mai insistam prosteşte cu pantalonii pe care încercasem să mi-i cos singur.

Că doar hai mai bine luni, no, bine, dragă? recită Marianele, în cor.

***

De la începerea redactării acestui articol, croitoria Mariana Mod s-a diferenţiat vizual de colonia sa profesională, Tulconfe, odată cu misterioasa dispariţie a proprietarului celei de-a doua. Am făcut o poză la faţa locului şi am adăugat detaliul în plus pe deasupra, pe calculator. Să vedem dacă îl dibuiţi.

Da, într-adevăr, este un afiş de promovare a spectacolului de binefacere pentru susţinerea lucrărilor de edificare a Centrului de Îngrijiri Paliative “Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca.

4 comentarii

zi si tu ceva
  1. Aprilie 20, 2012 la 20:55
    link permanent
    sa-mi sugi zice ca:

    sa-mi introduc pula in inima si familia matii

  2. Aprilie 20, 2012 la 20:56
    link permanent
    sa-mi sugi zice ca:

    sate ffff in gura de cretin

  3. Aprilie 20, 2012 la 20:57
    link permanent
    sa-mi sugi zice ca:

    cind sugi pula, adreseaza-te in alta parte

  4. Octombrie 12, 2017 la 11:51
    link permanent

    For someone with such ‘certainty’ you certainly fail to present evidence.

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)