Jurnalul Editorialistic de Groza

Mi se pare o activitate demnă de înveşnicit, mai ales într-un titlu. Mai studiez foaia şi o să v-o arăt şi vouă, când mă dumiresc, să nu ştiţi ceva ce eu nici măcar nu pricep.

Artpi a zis, din proprie inițiativă, că el îmi face caricaturi pentru toate articolele, dacă i le dau din timp să le citească. Pe acest articol de mai jos i l-am dat. Două zile prea târziu mai încolo, mi-a dat înapoi ce-mi trebuia alaltăieri…

***

Există o datină, acum bine împământenită mai peste tot în ţară, dar de provenienţă zălăuană şi practicată prin părţile locului încă de dinainte să ştiţi voi ce-i aia dragostea parentală.

Este vorba despre – aţi ghicit – ritualul trimiterii de mâncăruri gătite, răcite şi împachetate, dintr-un judeţ într-altul, de la o generaţie la alta. Aceasta se întreprinde prin mijlocul de transport uzual al microbuzelor, care oferă acest serviciu de cărat lucruri, pe lângă cel destinat pasagerilor – de a fi spulberaţi de tren.

Cum se efectuează asta e că părinţii se deplasează la ieşirile din oraşe, în toate direcţiile, de regulă în vârful unor dealuri, de unde predau ştafeta gastronomică, menită odraslelor lihnite. Se încarcă în maşini, grămadă, se zdruncină până la destinaţie, unde beneficiarii îşi înfig râturile nerecunoscătoare în ele.

Cu o oareşcare mândrie, recunosc că familia noastră deţine titlul fruntaş în această deprindere, nimeni altcineva nefiind în stare să înfunde, într-un singur pachet, un număr atât de mare de feluri, într-o cantitate atât de voluminoasă. Părinţii mei sunt maeştri necontestaţi atât la proba de femei, cât şi de bărbaţi, indiferent de categorie – pungă de plastic, plasă de rafie, sacoşă sau geantă cu fermoar.

Vă spun doar atât: cu o ocazie, taică-meu a reţinut din centru (prin telefon, fiindcă are la dispoziţie contactele şoferilor întregii flote) un microbuz întreg cu tot cu călători, din pricină că uitase supa, pe care a şi ataşat-o cu pricepere de restul alimentelor, deşi se afla într-o găleată smântână la 1 litru şi nu mai avea loc s-o îndese. Era „cu cărniţă de viţel şi trebuia mâncată în aceeaşi zi”.

Dacă se întâmplă ca tatăl meu şi mama mea să se cearte, ei trimit pachete separate, la câteva minute distanţă, cu maşini diferite, deşi nu reuşesc să se depăşească unul pe altul în dimensiuni (dar pe oricine altcineva). Ultima dată când s-a întâmplat asta, tatăl meu vroia să pună vasul cu lasagna într-un coş de răchită, ca să varieze la aspectul creativitate, însă maică-mea n-a putut tolera o asemenea ofensă, astfel încât a trimis pachetul său (adică acela conţinând materialele ce i se atribuiau ei), cu un alt microbuz, pe care eu l-am aşteptat la intrarea în Cluj de la gară alte 45 de minute, după ce ajunsese deja lasagna în coşul de răchită al tatălui.

Măiestria părinţilor mei este binecunoscută în oraş, ei fiind probabil primii părinţi care au dezvoltat strategia unui fel de mâncare caldă perfect sincronizat caracteristicelor atmosferice din microbuz în intervalul orar al trimiterii, astfel încât în momentul despachetării sale la destinaţie să fie bun de consumat imediat, fără reîncălzire.

De când le-a cam venit şi lor vremea înscrierii pe lista de dosare a unui azil, s-au perfecţionat, fiind capabili să asigure prin două pachete săptămânale aprovizionarea unei nunţi mari sau a unei nunţi mai restrânse şi a unui botez. Cât trimit ei este imposibil de consumat din punct de vedere digestiv uman, de către un grup numeros şi înfometat, inclusiv dacă am presupune că termenul de valabilitate al produselor s-ar putea extinde cu 5 zile, iar persoanele ar aduce invitaţi.

Componenţa unui pachet este iniţial plănuită pentru a fi echivalată cu necesităţile beneficiariarilor, eu şi Mofle, după care se execută modificări, de cele mai multe ori cerându-se de către noi diminuări majore cantitativ. După ce e apobată masa totală, părinţii o triplează şi este trimisă cu instrucţiuni de primire şi transport, după care suntem asistaţi telefonic în timpul despachetării şi înmagazinării.

Urmează o pauză succintă, după care ni se cere feedback-ul cu privire la fiecare element luat separat. Pentru că noi nu apucăm în acest interval nici să ne spălăm măcar pe mâini, avem un program computerizat în care introducem meniul odată cu evidenţierea lui în urma recepţiei, program care generează răspunsuri favorabile sau laude cu privire la toate tipurile de mâncare introduse până acum în baza de date, cu note personalizate pe specificul părintelui respectiv, în funcţie de care a produs alimentul şi cam ce i-ar plăcea să audă despre el.

***

Şi mi-am trimis, deci, în service, macu’, să-i facă o cârpeală, pentru ca ulterior să i-l pot vinde lu’ fraiera de Camelia Imbuzan, ca să-mi iau un calculator normal înapoi, că nu mai supooort, îîîrgh, să moarăăă!

***

De ce vă povestesc toate acestea? Fără motiv. Ceea ce ne aduce la şoferul de taximetru cu care m-am deplasat recent pentru a aduce ultimul pachet de agest gen, de lângă gară.

Stăteam să îl aştept eu pe taximetrist acolo unde l-am chemat, când, de după colţ apar două maşini în paralel, în mare viteză, dovedindu-se reciproc: una roşie, una taxiul.

Când ajunge la 10 metri de mine, taximetristul accelerează turbo, se bagă precum ultimul dobitoc în faţa celuilalt, după care frânează brutal fix în faţa mea, cu celălalt împleticindu-se în spatele lui. Eu deschid portiera, el râde dinăuntru ca un descreierat, de parcă eu ar trebui să fiu profund impresionat de felul său unic de a şofa.

Intru, primul lucru îmi pun centura, la care el îmi spune invariabil: “Nu tre’ să îţi pui centura…”. Mi-o zice aproape jignit. Eu întreb firesc, evitând cu delicateţe discuţia despre cum el îi cel mai bun şofer din lume: “Da’ dacă se bagă altu’ în noi?”…

“Da’ doară nu-i bolund!”, răspunde el prompt şi continuă hlizeala cu care m-a întâmpinat.

Apuc să-i zic unde vreau să merg, înainte să-nceapă să-mi povestească cum i-au tăiat şi lui calea două fete cândva şi i-au arătat, culmea, muie, cu degetele, tocmai când el trăgea maşina în stand, “ştii cum zâc?”, mă coteşte el… Însă, cu viteza de reacţie care îl caracterizează pe orice taximetrist, darămite pe el şi, în general cu viteză, s-a luat după dumnealor şi le-o şi prins până la stop, crezi că nu le-o prins? Ba normal că le-o prins.

Şi ele ce-or făcut, ce-or făcut, sunt convins că vă întrebaţi la fel ca mine. Şi-or tras tăte geamurile sus, da’ taximetristul, cu inspiraţie, fleoşc!, le-a tras un “scopit” peste parbriz, ca să, citez, “îşi dea seama că-s nesimţite”. Că nu?! Mă coteşte.

Şi ajungem noi aşa, cu ajutorul divin, în gară, să luăm pachetul, adică la jumătate, considerând că se prognoza un lung drum de întoarcere. Moment în care, din microbuz, se dau jos diverse – cum să le zic? – zălăuance. Aşa, cam dintr-ălea de pă microbuz, ca să vă faceţi o imagine. Nişte microbusiste de Zalău. Cu pleşile, cu eşărfile pe gâtuţ, cu cipilicile tricotate, cu cijmile albe de piele. Dintr-ălea, cu hainele lor bune, de mers la Cluj. Şoferul, însă, nedisturbat, îşi scaldă ochii între ele şi-mi zice cu invidie: “Ej, mă, da’ ce p’ese vă aduce ăsta de la Zalău. Uită, ce p’ese!”, plescăie el, cotindu-mă. Io mă uite la p’ese, mă uit la taximetrist. Mă mai uit la p’ese.

Monologul taximetristului mă întrerupe şi le salvează pe p’ese de la ce urma să îmi imaginez făcându-le, iar pe mine de la ce vroia el să-şi imagineze făcându-le: „Acuma-i valantaiu’ ăsta, nu? (Cu cotul.) Că tătătăt văd numa’ flori păstă tăt! La ce le tre’ atâtea flori, nu le-a durea burta de la atâtea flori?”

Încep să simt că nu mă comport destul de şogoreşte cu el şi-ncerc să mă integrez, da’ nu-i necesar să îl încurajez, că el continuă de capu’ lui: „Io am un băiat de paişpe ani ş-o fetiţă de trei… da’ n-am încredere-n ea! Crezi că am încredere-n femei? (Caută confirmare prin cotire.) La ce le trebuie flori, la tăte pun botu’! De botaniste. Ia, la piţeria asta am învăţat io să mânc cu furculiţa şi lingura.”

Ajungem, mă dau jos din maşină, mă sună taică-miu că am luat pachetul greşit (fusese informat). Cântăresc oportunităţile de a păstra pachetul greşit şi a mă întoarce cu taximetristul în gară.

***