M-am dus la mall – da? – și am băgat într-un fel de mașină două fise de 50 de bani câștigați cinstit, cu sudoare frunții, iar mașina mi-a scris înapoi bioritmul, din care nu înțeleg nimic…

Mi se pare o activitate demnă de înveșnicit, mai ales într-un titlu. Mai studiez foaia și o să v-o arăt și vouă, când mă dumiresc, să nu știți ceva ce eu nici măcar nu pricep.

Artpi a zis, din proprie iniÈ›iativă, că el îmi face caricaturi pentru toate articolele, dacă i le dau din timp să le citească. Pe acest articol de mai jos i l-am dat. Două zile prea târziu mai încolo, mi-a dat înapoi ce-mi trebuia alaltăieri…

***

Există o datină, acum bine împământenită mai peste tot în țară, dar de proveniență zălăuană și practicată prin părțile locului încă de dinainte să știți voi ce-i aia dragostea parentală.

Este vorba despre – ați ghicit – ritualul trimiterii de mâncăruri gătite, răcite și împachetate, dintr-un județ într-altul, de la o generație la alta. Aceasta se întreprinde prin mijlocul de transport uzual al microbuzelor, care oferă acest serviciu de cărat lucruri, pe lângă cel destinat pasagerilor – de a fi spulberați de tren.

Cum se efectuează asta e că părinții se deplasează la ieșirile din orașe, în toate direcțiile, de regulă în vârful unor dealuri, de unde predau ștafeta gastronomică, menită odraslelor lihnite. Se încarcă în mașini, grămadă, se zdruncină până la destinație, unde beneficiarii își înfig râturile nerecunoscătoare în ele.

Cu o oareșcare mândrie, recunosc că familia noastră deține titlul fruntaș în această deprindere, nimeni altcineva nefiind în stare să înfunde, într-un singur pachet, un număr atât de mare de feluri, într-o cantitate atât de voluminoasă. Părinții mei sunt maeștri necontestați atât la proba de femei, cât și de bărbați, indiferent de categorie – pungă de plastic, plasă de rafie, sacoșă sau geantă cu fermoar.

Vă spun doar atât: cu o ocazie, taică-meu a reținut din centru (prin telefon, fiindcă are la dispoziție contactele șoferilor întregii flote) un microbuz întreg cu tot cu călători, din pricină că uitase supa, pe care a și atașat-o cu pricepere de restul alimentelor, deși se afla într-o găleată smântână la 1 litru și nu mai avea loc s-o îndese. Era „cu cărniță de vițel și trebuia mâncată în aceeași zi”.

Dacă se întâmplă ca tatăl meu și mama mea să se cearte, ei trimit pachete separate, la câteva minute distanță, cu mașini diferite, deși nu reușesc să se depășească unul pe altul în dimensiuni (dar pe oricine altcineva). Ultima dată când s-a întâmplat asta, tatăl meu vroia să pună vasul cu lasagna într-un coș de răchită, ca să varieze la aspectul creativitate, însă maică-mea n-a putut tolera o asemenea ofensă, astfel încât a trimis pachetul său (adică acela conținând materialele ce i se atribuiau ei), cu un alt microbuz, pe care eu l-am așteptat la intrarea în Cluj de la gară alte 45 de minute, după ce ajunsese deja lasagna în coșul de răchită al tatălui.

Măiestria părinților mei este binecunoscută în oraș, ei fiind probabil primii părinți care au dezvoltat strategia unui fel de mâncare caldă perfect sincronizat caracteristicelor atmosferice din microbuz în intervalul orar al trimiterii, astfel încât în momentul despachetării sale la destinație să fie bun de consumat imediat, fără reîncălzire.

De când le-a cam venit și lor vremea înscrierii pe lista de dosare a unui azil, s-au perfecționat, fiind capabili să asigure prin două pachete săptămânale aprovizionarea unei nunți mari sau a unei nunți mai restrânse și a unui botez. Cât trimit ei este imposibil de consumat din punct de vedere digestiv uman, de către un grup numeros și înfometat, inclusiv dacă am presupune că termenul de valabilitate al produselor s-ar putea extinde cu 5 zile, iar persoanele ar aduce invitați.

Componența unui pachet este inițial plănuită pentru a fi echivalată cu necesitățile beneficiariarilor, eu și Mofle, după care se execută modificări, de cele mai multe ori cerându-se de către noi diminuări majore cantitativ. După ce e apobată masa totală, părinții o triplează și este trimisă cu instrucțiuni de primire și transport, după care suntem asistați telefonic în timpul despachetării și înmagazinării.

Urmează o pauză succintă, după care ni se cere feedback-ul cu privire la fiecare element luat separat. Pentru că noi nu apucăm în acest interval nici să ne spălăm măcar pe mâini, avem un program computerizat în care introducem meniul odată cu evidențierea lui în urma recepției, program care generează răspunsuri favorabile sau laude cu privire la toate tipurile de mâncare introduse până acum în baza de date, cu note personalizate pe specificul părintelui respectiv, în funcție de care a produs alimentul și cam ce i-ar plăcea să audă despre el.

***

Și mi-am trimis, deci, în service, macu’, să-i facă o cârpeală, pentru ca ulterior să i-l pot vinde lu’ fraiera de Camelia Imbuzan, ca să-mi iau un calculator normal înapoi, că nu mai supooort, îîîrgh, să moarăăă!

***

De ce vă povestesc toate acestea? Fără motiv. Ceea ce ne aduce la șoferul de taximetru cu care m-am deplasat recent pentru a aduce ultimul pachet de agest gen, de lângă gară.

Stăteam să îl aștept eu pe taximetrist acolo unde l-am chemat, când, de după colț apar două mașini în paralel, în mare viteză, dovedindu-se reciproc: una roșie, una taxiul.

Când ajunge la 10 metri de mine, taximetristul accelerează turbo, se bagă precum ultimul dobitoc în fața celuilalt, după care frânează brutal fix în fața mea, cu celălalt împleticindu-se în spatele lui. Eu deschid portiera, el râde dinăuntru ca un descreierat, de parcă eu ar trebui să fiu profund impresionat de felul său unic de a șofa.

Intru, primul lucru îmi pun centura, la care el îmi spune invariabil: “Nu tre’ să îți pui centura…”. Mi-o zice aproape jignit. Eu întreb firesc, evitând cu delicatețe discuția despre cum el îi cel mai bun șofer din lume: “Da’ dacă se bagă altu’ în noi?”…

“Da’ doară nu-i bolund!”, răspunde el prompt și continuă hlizeala cu care m-a întâmpinat.

Apuc să-i zic unde vreau să merg, înainte să-nceapă să-mi povestească cum i-au tăiat și lui calea două fete cândva și i-au arătat, culmea, muie, cu degetele, tocmai când el trăgea mașina în stand, “știi cum zâc?”, mă cotește el… Însă, cu viteza de reacție care îl caracterizează pe orice taximetrist, darămite pe el și, în general cu viteză, s-a luat după dumnealor și le-o și prins până la stop, crezi că nu le-o prins? Ba normal că le-o prins.

Și ele ce-or făcut, ce-or făcut, sunt convins că vă întrebați la fel ca mine. Și-or tras tăte geamurile sus, da’ taximetristul, cu inspirație, fleoșc!, le-a tras un “scopit” peste parbriz, ca să, citez, “își dea seama că-s nesimțite”. Că nu?! Mă cotește.

Și ajungem noi așa, cu ajutorul divin, în gară, să luăm pachetul, adică la jumătate, considerând că se prognoza un lung drum de întoarcere. Moment în care, din microbuz, se dau jos diverse – cum să le zic? – zălăuance. Așa, cam dintr-ălea de pă microbuz, ca să vă faceți o imagine. Niște microbusiste de Zalău. Cu pleșile, cu eșărfile pe gâtuț, cu cipilicile tricotate, cu cijmile albe de piele. Dintr-ălea, cu hainele lor bune, de mers la Cluj. Șoferul, însă, nedisturbat, își scaldă ochii între ele și-mi zice cu invidie: “Ej, mă, da’ ce p’ese vă aduce ăsta de la Zalău. Uită, ce p’ese!”, plescăie el, cotindu-mă. Io mă uite la p’ese, mă uit la taximetrist. Mă mai uit la p’ese.

Monologul taximetristului mă întrerupe și le salvează pe p’ese de la ce urma să îmi imaginez făcându-le, iar pe mine de la ce vroia el să-și imagineze făcându-le: „Acuma-i valantaiu’ ăsta, nu? (Cu cotul.) Că tătătăt văd numa’ flori păstă tăt! La ce le tre’ atâtea flori, nu le-a durea burta de la atâtea flori?”

Încep să simt că nu mă comport destul de șogorește cu el și-ncerc să mă integrez, da’ nu-i necesar să îl încurajez, că el continuă de capu’ lui: „Io am un băiat de paișpe ani ș-o fetiță de trei… da’ n-am încredere-n ea! Crezi că am încredere-n femei? (Caută confirmare prin cotire.) La ce le trebuie flori, la tăte pun botu’! De botaniste. Ia, la pițeria asta am învățat io să mânc cu furculița și lingura.”

Ajungem, mă dau jos din mașină, mă sună taică-miu că am luat pachetul greșit (fusese informat). Cântăresc oportunitățile de a păstra pachetul greșit și a mă întoarce cu taximetristul în gară.

***