Mi se pare o activitate demnă de înveșnicit, mai ales într-un titlu. Mai studiez foaia și o să v-o arăt și vouă, când mă dumiresc, să nu știți ceva ce eu nici măcar nu pricep.
Artpi a zis, din proprie iniÈ›iativă, că el îmi face caricaturi pentru toate articolele, dacă i le dau din timp să le citească. Pe acest articol de mai jos i l-am dat. Două zile prea târziu mai încolo, mi-a dat înapoi ce-mi trebuia alaltăieri…
***
Există o datină, acum bine împământenită mai peste tot în țară, dar de proveniență zălăuană și practicată prin părțile locului încă de dinainte să știți voi ce-i aia dragostea parentală.
Este vorba despre – ați ghicit – ritualul trimiterii de mâncăruri gătite, răcite și împachetate, dintr-un județ într-altul, de la o generație la alta. Aceasta se întreprinde prin mijlocul de transport uzual al microbuzelor, care oferă acest serviciu de cărat lucruri, pe lângă cel destinat pasagerilor – de a fi spulberați de tren.
Cum se efectuează asta e că părinții se deplasează la ieșirile din orașe, în toate direcțiile, de regulă în vârful unor dealuri, de unde predau ștafeta gastronomică, menită odraslelor lihnite. Se încarcă în mașini, grămadă, se zdruncină până la destinație, unde beneficiarii își înfig râturile nerecunoscătoare în ele.
Cu o oareșcare mândrie, recunosc că familia noastră deține titlul fruntaș în această deprindere, nimeni altcineva nefiind în stare să înfunde, într-un singur pachet, un număr atât de mare de feluri, într-o cantitate atât de voluminoasă. Părinții mei sunt maeștri necontestați atât la proba de femei, cât și de bărbați, indiferent de categorie – pungă de plastic, plasă de rafie, sacoșă sau geantă cu fermoar.
Vă spun doar atât: cu o ocazie, taică-meu a reținut din centru (prin telefon, fiindcă are la dispoziție contactele șoferilor întregii flote) un microbuz întreg cu tot cu călători, din pricină că uitase supa, pe care a și atașat-o cu pricepere de restul alimentelor, deși se afla într-o găleată smântână la 1 litru și nu mai avea loc s-o îndese. Era „cu cărniță de vițel și trebuia mâncată în aceeași zi”.
Dacă se întâmplă ca tatăl meu și mama mea să se cearte, ei trimit pachete separate, la câteva minute distanță, cu mașini diferite, deși nu reușesc să se depășească unul pe altul în dimensiuni (dar pe oricine altcineva). Ultima dată când s-a întâmplat asta, tatăl meu vroia să pună vasul cu lasagna într-un coș de răchită, ca să varieze la aspectul creativitate, însă maică-mea n-a putut tolera o asemenea ofensă, astfel încât a trimis pachetul său (adică acela conținând materialele ce i se atribuiau ei), cu un alt microbuz, pe care eu l-am așteptat la intrarea în Cluj de la gară alte 45 de minute, după ce ajunsese deja lasagna în coșul de răchită al tatălui.
Măiestria părinților mei este binecunoscută în oraș, ei fiind probabil primii părinți care au dezvoltat strategia unui fel de mâncare caldă perfect sincronizat caracteristicelor atmosferice din microbuz în intervalul orar al trimiterii, astfel încât în momentul despachetării sale la destinație să fie bun de consumat imediat, fără reîncălzire.
De când le-a cam venit și lor vremea înscrierii pe lista de dosare a unui azil, s-au perfecționat, fiind capabili să asigure prin două pachete săptămânale aprovizionarea unei nunți mari sau a unei nunți mai restrânse și a unui botez. Cât trimit ei este imposibil de consumat din punct de vedere digestiv uman, de către un grup numeros și înfometat, inclusiv dacă am presupune că termenul de valabilitate al produselor s-ar putea extinde cu 5 zile, iar persoanele ar aduce invitați.
Componența unui pachet este inițial plănuită pentru a fi echivalată cu necesitățile beneficiariarilor, eu și Mofle, după care se execută modificări, de cele mai multe ori cerându-se de către noi diminuări majore cantitativ. După ce e apobată masa totală, părinții o triplează și este trimisă cu instrucțiuni de primire și transport, după care suntem asistați telefonic în timpul despachetării și înmagazinării.
Urmează o pauză succintă, după care ni se cere feedback-ul cu privire la fiecare element luat separat. Pentru că noi nu apucăm în acest interval nici să ne spălăm măcar pe mâini, avem un program computerizat în care introducem meniul odată cu evidențierea lui în urma recepției, program care generează răspunsuri favorabile sau laude cu privire la toate tipurile de mâncare introduse până acum în baza de date, cu note personalizate pe specificul părintelui respectiv, în funcție de care a produs alimentul și cam ce i-ar plăcea să audă despre el.
***
Și mi-am trimis, deci, în service, macu’, să-i facă o cârpeală, pentru ca ulterior să i-l pot vinde lu’ fraiera de Camelia Imbuzan, ca să-mi iau un calculator normal înapoi, că nu mai supooort, îîîrgh, să moarăăă!
***
De ce vă povestesc toate acestea? Fără motiv. Ceea ce ne aduce la șoferul de taximetru cu care m-am deplasat recent pentru a aduce ultimul pachet de agest gen, de lângă gară.
Stăteam să îl aștept eu pe taximetrist acolo unde l-am chemat, când, de după colț apar două mașini în paralel, în mare viteză, dovedindu-se reciproc: una roșie, una taxiul.
Când ajunge la 10 metri de mine, taximetristul accelerează turbo, se bagă precum ultimul dobitoc în fața celuilalt, după care frânează brutal fix în fața mea, cu celălalt împleticindu-se în spatele lui. Eu deschid portiera, el râde dinăuntru ca un descreierat, de parcă eu ar trebui să fiu profund impresionat de felul său unic de a șofa.
Intru, primul lucru îmi pun centura, la care el îmi spune invariabil: “Nu tre’ să îți pui centura…”. Mi-o zice aproape jignit. Eu întreb firesc, evitând cu delicatețe discuția despre cum el îi cel mai bun șofer din lume: “Da’ dacă se bagă altu’ în noi?”…
“Da’ doară nu-i bolund!”, răspunde el prompt și continuă hlizeala cu care m-a întâmpinat.
Apuc să-i zic unde vreau să merg, înainte să-nceapă să-mi povestească cum i-au tăiat și lui calea două fete cândva și i-au arătat, culmea, muie, cu degetele, tocmai când el trăgea mașina în stand, “știi cum zâc?”, mă cotește el… Însă, cu viteza de reacție care îl caracterizează pe orice taximetrist, darămite pe el și, în general cu viteză, s-a luat după dumnealor și le-o și prins până la stop, crezi că nu le-o prins? Ba normal că le-o prins.
Și ele ce-or făcut, ce-or făcut, sunt convins că vă întrebați la fel ca mine. Și-or tras tăte geamurile sus, da’ taximetristul, cu inspirație, fleoșc!, le-a tras un “scopit” peste parbriz, ca să, citez, “își dea seama că-s nesimțite”. Că nu?! Mă cotește.
Și ajungem noi așa, cu ajutorul divin, în gară, să luăm pachetul, adică la jumătate, considerând că se prognoza un lung drum de întoarcere. Moment în care, din microbuz, se dau jos diverse – cum să le zic? – zălăuance. Așa, cam dintr-ălea de pă microbuz, ca să vă faceți o imagine. Niște microbusiste de Zalău. Cu pleșile, cu eșărfile pe gâtuț, cu cipilicile tricotate, cu cijmile albe de piele. Dintr-ălea, cu hainele lor bune, de mers la Cluj. Șoferul, însă, nedisturbat, își scaldă ochii între ele și-mi zice cu invidie: “Ej, mă, da’ ce p’ese vă aduce ăsta de la Zalău. Uită, ce p’ese!”, plescăie el, cotindu-mă. Io mă uite la p’ese, mă uit la taximetrist. Mă mai uit la p’ese.
Monologul taximetristului mă întrerupe și le salvează pe p’ese de la ce urma să îmi imaginez făcându-le, iar pe mine de la ce vroia el să-și imagineze făcându-le: „Acuma-i valantaiu’ ăsta, nu? (Cu cotul.) Că tătătăt văd numa’ flori păstă tăt! La ce le tre’ atâtea flori, nu le-a durea burta de la atâtea flori?”
Încep să simt că nu mă comport destul de șogorește cu el și-ncerc să mă integrez, da’ nu-i necesar să îl încurajez, că el continuă de capu’ lui: „Io am un băiat de paișpe ani ș-o fetiță de trei… da’ n-am încredere-n ea! Crezi că am încredere-n femei? (Caută confirmare prin cotire.) La ce le trebuie flori, la tăte pun botu’! De botaniste. Ia, la pițeria asta am învățat io să mânc cu furculița și lingura.”
Ajungem, mă dau jos din mașină, mă sună taică-miu că am luat pachetul greșit (fusese informat). Cântăresc oportunitățile de a păstra pachetul greșit și a mă întoarce cu taximetristul în gară.
***
Bine, acuma spune-ne treaba cu bioritmu` ca sunt fascinat de-a dreptul.
(Nu si de-a stingul).
Poi si zi: intorsu-te-ai?
De un’e?
ca daca tot era sa fiu primul ce da cu coment, hai de sa-ti zic cat ma bucur ca scrii din nou mai des.
si daca tot dau un coment, sa-ti si spun ca vin in cluj, pe iunie , asea… si daca tot vin, dupa ce plec (din Cluj), c-ascult pe The Bussines – ca la ei vin, la concert, o iau usor cu bicla prin munte si-mi tre’be si mie caruta ta de-ai avut-o atasata la tine cand te-ai plibarit prin tara, anul trecut.
cu-mprumut daca se poate, ca de nu se poate… nici asa nu-i bai… 🙂
Se poate.
Băi m-am râs. Tare de tot m-am râs, la prima parte a postării. Sunt convins ca nu sunt singurul care se regăseşte în rândurile alea. This is why most parents rock!
Ai haz, o să te mai citesc.
servismeni in pink
Da’ sa vezi ca mie mi-or trimis ai mei in Paris, tot pe ruta autocar, printre altele si zahar. ZAHAR.
Da, fiindcă ai tăi au… trecut pragul. Cam pe acolo începe să-i accepte la azilul menţionat. De fapt, e-ntrebare pe fişă:
Aţi început să trimiteţi zahăr copiilor, în altă ţară?
a. Păi, da, că e mai bun aicia, e de la noi.
b. Da, pentru că era ofertă de sărbători, îmi dădea 1 kg gratis la 25 cumpărate; da’ i-am trimis şi prăjituri, mânca-i-aş sufleţelu’ şi ţucu-i soarele!
c. Nu, că nu încăpea de cartaboşi.
Maica-mea nici nu face prajituri. Ei trimit numa’ materia prima doara-doara fac io. S-apoi sustin ca-i de la ei.
Bine ca circuli tu cu taxiu’!
Sa vezi ce frumos se cara straitele cu borcane, borcanele, borcanase, caserolite prin metrou…mirosind a chiftelute, facandu-i pe metrolisti sa baleasca.
Mda, treaba interesanta mandria asta parinteasca.
deci, ma, ce era in pachetu’ gresit?
M-am făcut că intru în scară, până a plecat taximetristul şi-am chemat altul. Nu m-am uitat în pachet, da’ l-am zdruncinat cât am putut până înapoi la gară.
Acolo mă aştptau galant, cu pachetul meu aşternut în mocirlă. Ai mei reuşiseră să înghesuie şi două perne, cred e amuzament. Da, două perne.
urmeaza plapuma. :))
No no,
Că ş-o mai revenit gagiu’! Cine-ar fi crezut ?!?
Da’ cu titlu’ cum rămîne (sudoare frunţii?!?)? Ne leşi să ne suflecăm creierii pînă la glezne să gândim ce ţ-o putut zice nostradamusu’ electronic altceva decît: de rău ce ţi-i, ţ-a mere nespus de bine? Că doară nu-i fi vrut să-ţi zică: eşti prost de ne strici dotarea, p-aci să nu mai treci!
Apropos … că mi-am adus de-aminte: ce-i aia embeduire, a embedui??? …to hector de ea limbă că mai bine vorbim ingliş decît să o tot dezvoltăm pe asta de-am-pixu.
Amu bag…
Cel mai fain îi când te sună necunocuţi(te) că ţi-au adus pachet. Şi îţi istorisesc cum, fără nici o vină, atunci când făceau autostopul a apărut mă-ta/tac-to şi le-a pus în braţe plasa cu bunătăţuri şi un bilet cu numărul tău ş-al lor. Şi ei să sune când ajung. Şi de e ceva, să-i sune şi pe ei.
Bun, da’ STAI!!! Ce-are titlul cu Stamatian??!?!
…Bun da ce are Stamatian cu…???
Nu l-am lăsa să-şi doarmă somnul…de inteligent…?
Ăsta nu doarme nici mort.
Exact, nu dormeam, că vegheam să văz până la ce oră vă încăpăţânaţi.
ce oameni si ardelenii astia.
gia: tocmai vorbeam pe jeg [ai mei is fani] de toate prostiile pe care mi le trimiteti. gen zahar.
maica-mea (razand isteric): da, dar ai uitat ca ti-am trimis si mere!
gia: …
Voi nu aţi înţeles ce spune ăsta micu’? O nuntă mică şi restrânsă, dar şi un botez… Cred că ne pregăteşte o surpriză de proporţii, va lăsa urmaşi prin ţara asta în cam şase luni.
Nu am reţinut… pe stick ce era? Că văd un stick sub Căcatul de melodie de căcat.mp3
in viata mea n-am vazut articol mai demn de zis nimic despre el decat asta.
Si totusi ai zis oarece.
na, sa mai zic:
jimmy (2/17/2010 11:40:56 AM): proasta pulii
ibrahim_rom (2/17/2010 11:41:02 AM): Asa.
jimmy (2/17/2010 11:41:03 AM): stafeta gastronomica nu e menita?
jimmy (2/17/2010 11:41:30 AM): apreciaza discretia
jeg (2/17/2010 11:42:19 AM): Si io ce-am scris?
jeg (2/17/2010 11:42:23 AM): Fix asa am scris.
jimmy (2/17/2010 11:42:28 AM): ca e menite
jeg (2/17/2010 11:42:33 AM): Gresit.
jimmy (2/17/2010 11:42:38 AM):
jimmy (2/17/2010 11:43:13 AM): si cu print screenu’ cum facem?
jeg (2/17/2010 11:44:02 AM): Nu stiu ce print-screen facem tuu.
chiar, bai prost, pe id-ul de messenger il ai la moderare ca pe dariums grozbea?
Maestri, draghe, maestri.
Si eu patesc la fel , doar ca eu chiar primesc cosu de rachita:)). Si in primul an , ai mei erau convinsi ca apa de la Bucuresti ii otravita , asa ca imi puneau si un bidon de apa de izvor.
Moi, nu știu despre ce vorbești, la-la-la-la-la-la.
Ioana, mie la bidon mi se trimite supă, dacă-ți imaginezi. Bidon din ăla, a
stimate groza,
poti sa pui un sondaj te rog? de fapt doua.
in primul sa intrebi daca monica mai merita sa fie amanta mea principala sau nu. al doilea daca musai e de sex sau nu.
stimate groza,
poti sa pui un sondaj te rog? de fapt doua.
in primul sa intrebi daca monica mai merita sa fie amanta mea principala sau nu. al doilea daca musai e de sex sau nu. fezminin adica.
ehehehe… iaca si pe african style jeg:
http://www.flickr.com/photos/huntercomzenki/4345228325/
toadere,
pe principiul “zi-mi ce esti sa stiu cum te pun”?
Bă,da unde pulă îs tăte înjurăturile pentru care intram? Unde pulă îmi voi mai putea satisface fetişul de-a citi înjurându-se, despre şi pe societăţi comerciale şi vânzătoarele din incinta acestora.
În altă ordine de idei, în sfârşit un articol demn de citit. Adânc îndrădăcinat în conştiinţa tuturor studenţilor şi foştilor studenţi, cu excepţia celor care sunt în Cluj la facultate şi care sunt din Cluj, că de ce pulă să le trimită părinţii lor mâncare cu microbuzu.
Mno’ da-i fain cum scrii.
Ca nu-i corect “maIestru” da’ “maEstru”.
Și io ce-am scris?…
Mna, vezi!
@Gia
zahar, mere?! pana in paris?! :O tot ce pot sa mai zic e ca aradu-i fruncea! 😀
eu de doi ani nu mai primesc pachet. cred ca e totusi mai bine asa, e stresant drumul pana la statiile de microbus!
deci mie mi-au trimis ai mei, în Nancy un pachet ce conţinea: o oală, o tigaie, o de-aia de făcut mămăligă (tot un fel de oală dar mai grea), un tel, recipiente cu tot felu de condimente, o pungă cu sâmburi de nucă şi mere. da, mere, ca Giei. acum o săptămână.
oh şi trei pachete de Kent :))
Si de ce zici ca nu-ti mai place macu’ ?
stimate groza,
poti sa pui un sondaj te rog? de fapt doua.
in primul sa intrebi daca monica mai merita sa fie amanta mea principala sau nu. al doilea daca musai e de sex sau nu. feminin adica.
Toader, esti bagat la spam sau mi se pare mie? 🙂
Desi vaz ca tot schimbi partea cu femininul, cumva te-ameninta?
toader zice ca:
stimate groza,
poti sa pui un sondaj te rog? de fapt doua.
in primul sa intrebi daca monica mai merita sa fie amanta mea principala sau nu. al doilea daca sofia poate aspira la acest statut. eu zic ca nu ca s-ar putea multumi si ea (sofia) cu locul 3. altfel nu ia nimic.
Ndrey – deoarece mă enervează. Poate-o să explic într-un articol.
Toad – nu neapărat.
stimate groza,
pe tine nu te-am rugat sa iti expui opinia. eu te-am rugat sa executi un sondaj. aici nu suntem intr-un loc unde fiecare face ce il taie capu’. parerea ta e chiar nesemnificativa. ne-am inteles? bun. acu’ fa ce am zis.
A înnebunit toader.
In sfarsit, Toader, realizezi ca te doresc infinit si ca vreau sa fac parte din haremul amantelor tale.
Dar te rog, procura-mi locul 5. Nu stiu de ce, dar imi suna confortabil.
nu exista locul 5, omu’ e lesinat pe la jumatatea locului 1.
toadere, te iubesc, ba! casa de piatra!