Jurnalul Editorialistic de Groza

Îţi dai seama că viaţa are o anume recursivitate, când pe Marius Iulian îl muşcă de picior câinele din faţă de la urgenţe, hrănit de către personalul de la urgenţe şi tre’ să intre la urgenţe ca să îi facă 7 injecţii de antitetanos antirabic oamenii care au asigurat prezenţa câinelui, pe care de altfel nu l-au vaccinat, cum îi vaccinează pe trecătorii pe care acesta îi muşcă.

Tura trecută am redactat o compunere de straşnic meşteşug, cum de mult n-am mai reuşit şi de care sunt foarte mândru şi care a strâns până la primele ore ale dimineţii publicării sale reacţii adverse din partea fiecărei persoane în parte menţionată în el, cu o virulenţă de care rar îmi mai este dat să mă încânt. Aceasta şi este, până la urmă, ceea ce numesc eu un real succes: să stârnesc zâzanie şi mizerie, scăldate-n ură.

Ca majoritatea lucrurilor ce mă îmbucură, articolul precedent mi-a fost interzis prin somaţie pe propriul meu Internet, de către persoane care aveau autoritatea atât emoţională, cât şi tehnologică de a mă opri în elanul meu creativ, de a mă reduce la fetusul fără de demnitate în care vor să mă limiteze şi de a mă priva de libertatea ce mă deosebeşte de ele, animalele ce latră şi behăie la mine ca nişte turbate apucate, pentru fieşce cuvinţel îl scot, scris sau vorbit.

Dintr-un noroc nemeritat de toţi cei implicaţi în afară de mine în scrierea cu pricina ucisă în faşă, una dintre persoanele despre care vă vorbesc este vipera veninoasă cu statut actual de gagică, care, printr-o politică consecventă a tăcerii şi şantaj sentimental, m-a determinat – eu zic voit şi nu incidental – să recurg la gestul prăpăstios şi fără precedent de a şterge editorialul fatidic în care îmi împărtăşeam trăirile, clipită în care timpul a început să se scurgă cu încetinitorul şi practic am murit pe dinăuntru.

A doua persoană este şacalul de Radu Ceucă, stăpânul parolelor şi a tot ce e cod pe Jeg şi prin împrejurimi, care clocea fierbând imediat ce-a citit mârşăvia ce-o semnasem, chitit să-mi facă rău mie şi lui blog.

Desigur că am aflat ulterior că puteam să renunţ doar la anumite detalii, cum ar fi două nume (ale noii Doamne Jeg, respectiv a fostei doamne Ceucă), dar deja făcusem actul pripit de a stârpi întreaga lucrare. Ceea ce înseamnă că sufletul mi-a fost pe nedrept îmbrâncit, trântit pe jos şi călcat în copite. Iar acum sunt dezgolit şi firav.

De aceea, de acum am decis că eu voi scrie toate măgăriile ce mi se năzăresc, despre toţi, iar voi să-mi spuneţi care vă deranjează sau – mai eficient – să nu-mi spuneţi, să-mi dau seama singur, după care eu am să le şterg, bine? Şi să se ducă totul pe sfânta pulă, aşa vreţi? SCÂRBILOR!

Aşa mi-este dat mie să păţesc, doar deoarece sunt un spirit mare pentru cei din jur. Şi fiindcă accept sfidarea şi mă fac cârpa voastră de şters la râturi, după ce înfulecaţi din inima mea de aur. Dar bine. Fie.

Când problemele voastre sunt că vă “caută lumea pe Google”. Că astea-s argumentele ce mi-au fost aduse. Radu Ceucă nu vroia să apară fostă-sa cu numele pe la mine prin ogradă, că o caută lumea pe Google şi, ferească, să afle cineva că s-au despărţit pe Facebook, ca ţăranii. Pe aialantă – cum-o-cheamă – nu o deranjează că mă pupă pe gura spartă cu care scriu tăte spurcăciunile, da’ o irită maxim c-o caută doamna mă-sa pe Google şi află cu ce indivizi de caracter indoielnic “stă”, de parcă nu mă găsise deja femeia încă de dinainte să ştie biata fiică-sa că-i în fază de proiect relaţia noastră şi să apuce să-şi definească sentimentele. Cred că nici eu nu cunoscusem domnişoara, înainte să afle mama dânsei pe unde mă preumblu şi probabil doar de aia m-am preumblat pe unde m-am preumblat de-am dat de ea, fiindcă fusesem validat în prealabil. (Ca predestinat, i-a scăpat ochiului circumspect hăpt articolul compromiţător ce mi-a fost ulterior jefuit din braţe.)

Pe când a ajuns mititica să declare familiei noua idilă, părinţii ei ştiau cum mă cheamă, probabil se abonaseră la RSS şi îmi vizualizaseră toate filmele de pe Trilulilu şi de pe YouTube, deşi sunt aceleaşi, aveau dosar. Precum, dacă e să fim sinceri, a căutat-o şi maică-mea la rândul ei pe ea, aia mai măruntă. Nu mai bine se adăugau ele două, cucoanele, în liste?

Doamnă… că nu vă pot zice altfel: mie, cum le-am zis şi celorlalte mămi, îmi plac odraslele lor şi pastele cu sos alb. Deci alegeţi singură de care vă puteţi lipsi mai mult, fiindcă sunt convins că putem cădea la o înţelegere.

***

***

Iar acum s-o scăldăm un pic. Probabil toate problemele mi se trag de la faptul că nu înţeleg foarte bine percepţia generală despre cum trebuie să fie lucrurile. De pildă, am fost într-un birt şi vroiam să mă aşez, dar ca să ajung la şezut, trebuia să trec printre curul obstructiv al unei chelneriţe şi colţul unei mese.

Aşa că i-am expus binevoitor o situaţie: “Aş dori să nu trebuiască să te violez anal, încercând să intru la locul meu.”

Pauză: în primul rând, eu consider că am fost amabil, fiindcă, de-adevăratelea aş fi vrut să o violez anal ca să intru la locul meu; asta una şi a doua e că aici percepţia generală de care ziceam şi care mi-a fost explicată în nenumărate circumstanţe era să îi spun că o rog să se dea la o parte, ca să trec; însă, în cazul de faţă, în percepţia mea, decizia era fie să mă strecor şi să risc (a) să fiu eu violat anal de masă sau (b) să o violez pe ea inevitabil, cu constanta mea erecţie socială; fie să o tăvălesc prin crunta realitate.

La fel şi cum, când piranda aia din Zalău, cu poale, uşor retardată, care tot mergea pe Crasnei şi se pişa din picioare, mi-a arătat minju’ pe stradă deja a treia oară, am început să cred că mă vizează direct: adică era imperios necesar ca eu să înţeleg pe deplin conjunctura, ca şi chelneriţa.

***

***