Jurnalul Editorialistic de Groza

Update: Am plecat din Galaţi şi mă îndrept spre Tulcea. Vorbesc la singular pentru că Flo a rămas in spate, beţiv. Ne vom reuni pe traseu. Nu vă faceţi griji, încă trăiesc căci m-am îndopat cu mici. Revin cu veşti.

[varianta YouTube, pentru pretenţioşi]

[Călătoria pe Twitter.]

[Citeşte primu' articol acilişea.]

[Citeşte al doilea articol dincoloşea.]

Am reparat în pizda mă-sii remorca, pentru a putea să ne cărăm din Braşov, unde simt c-aş fi copilărit a doua oarăm, că atâta am zăbovit. Cum bine ştiţi sau ştiţi rău, am petrecut zilele şi nopţile sfârşitului de săptămână trecute la doamna mă-sa lu’ prietenă-sa încă necerută a lui Bogdan “Bughi” Colceriu, intitulată generic tanti Lumi. Potenţiala soacră, că despre dânsa vă spui. Stăpâna casei. Am mâncat şi ne-am căcat alături de câinele ei, pe care era necesar să-l plimbăm ca pe-un prinţ, cu regularitate, deoarece avea o personalitate puternică, pe lângă că puţea mai tare ca o vomă proaspăt regurgitată.

Am procurat, zic, şi un cort nou, că ăla adus de Flo era puţintel atins de ciuma neagră şi-mi era bugată alergia de la ceva ce-am mâncat, care mi-a decorat acum câteva zile trupul cu auroră boreală de bubiţe înfometate, care se servesc direct din mine. Da’ mi-au trecut, fetelor, putem să sex.

Ne-a prins a doua zi de pedal- stat degeaba tot la Braşov, de-a apucat până şi cuscrul mamei fetei, deci tatăl băiatului, să se înfiinţeze în apartament.

Însă am reuşit să ne sustragem la timp, înainte să intrăm în familie, fără să ne dăm seama.

Am luat-o întins spre Bacău, spre unde ne aştepta domnul care ne-a vândut remorca pe 5 milioane, de la s-a rupt, s-a-nţeles. Aia care a fost 5 mlioane. O ştiţi? De s-a rupt. Remorca.

Am intrat în judeţul Covasna, tăt într-un “az a szep” pe buzele umezi, iar cât timp eu mă speteam reconciliant să găsesc un steag secuiesc, poliţia ospitalieră maghiară ne oprea la o şezătoare circumspectă. Şi că nici să nu-i filmăm, cică. Hăăă!

Că, hát, da’ ce facem, avem acte la controlă, suntem oameni umani, unie merem, draghe, dară, l-am stricat pe remorche sau care i-i baiu’, Istenem? Bine. Bine că tâmpitu’ nu ştie încă română cât ar vrea, că îi lua la un gât de pălincă, gândindu-se că, la cât ne claxonează TIR-urile, o fi fiind ceva comitet oficial de primire.

Am mers, deci, noi, biniucă, aşe, pe şoseauă, ne-am târât cătinel până pe la Oituz, în sus, cu ambiţia mea personală de a-mpinge singur remorca tot urcuşu’, fără intervenţii, ceea ce l-a lăsar pe Flo într-o dulce fluiereală, la o ţigară ca o agale.

Am recuperat tăind curbele în jos, testând pe propria integritate corporală noile axuri făcute la strung, pentru remorcă. Am înregistrat viteza maximă de 84 de km/h, da’ nu-mi mai pun încrederea în nimică, de când am văzut un 120 mai demult, la un moment dat, ceea ce nu pot procesa drept o realitate palpabilă. Poate mai bate-ntr-o parte kilometraju’. Am avut sfadă în regim zilnic, că Flo insistă să doarmă fie cu pădurarii poponari, între butuci, fie să vadă mistreţii şi alte bravări dintr-astea neofite, pe când eu am viziuni cu ghioambele forţate pe recoduri de distanţă la lowridere. (apropo, care ne-aţi întrebat pe stradă, dacă daţi click pe cuvânt, vă duce la biţe)

Am făcut 93 de km pe zi, cel mai mult, dintr-una, c-o scurtă pauză de pateu şi se mai putea, c-am plecat hăt la 12:00, cu tot cu ceva deluleţe.

Când eram mic, Dacian mă obliga să mă uit la South Park, pe MTV şi până şi acuma mă doare capu’, când văd din întâmplare. Şi ghiciţi ce idee i-a venit lu’ Flo în cort, în afară să mă penetreze anal? Noroc că nu mergea netu’, să facă streaming la episoade cum tre’.

În noaptea petrecută la Oituz (şi-s f’o tri-patru Oituze, în total, strategic amplasate, unul după celălalt, de la Oituz, până departe pe la Oituz) ne-au vizitat doi cai (hai, nu vă pierdeţi în propoziţie). Doi cai, probabil citind blogul, s-au înfăţişat pe nesimţite peste cort, dar – zic – PESTE! Cu copitele încălţate. Când am deschis noi ospitalieri, să-ntrebăm cine-i, s-au iţit şi cu meclele în interiorul locuinţei, chitiţi să nu mai iasă până dimineaţă.

Cât eu strângeam laptopurile plângând la sâni, Flo i-a momit afară din curtea căminului cuktural, presărând pită până-n stradă.

Am purces spre Comăneşti, ocolind de la Oneşti, ca să se dozeze Flo cu niţelaş alcool, la birtu’ Enigma, al matroanei Gabi, unde-am fost solicitaţi de Scuturici Alexandra (pe care n-o mai cheamă şi Manuela), localizat în centru, deoarece localitatea nu e destul de largă cât să aibă periferii.

Manuela are cercei în formă de floricică Jeg, care au tăiaţi într-o petală o altă floricică Jeg, ca să se asorteze cu medalionul floricică Jeg; deoarece este nebună. Nu, nu puteţi da zoom.

Ne-am beţivit formal cu întreg satul, pe care ei îl numesc drăgăstos oraş, iar reprezentaţii comunităţii de cocalari s-au dat cu ţoaglele pe toate uliţele până în miez de noapte. Tre’ia sâ ne trimită un mail cu numele, l-am reţinut doar pe Stress, că el stătea mai aproape.

Ne-am retras cu cei mai răsăriţi să sorbim o bere nobilă la PET, lângă blogul unuia. Deşi pe traseu ne invitaseră amabili nişte ţigani la ei în şatră, ca să nu care atâta distanţă prada de la cadavre, totuşi am înnoptat coloşea, pe curtea sa, iar dimineaţă ne-am întors în birt, unde-am fost trataţi cu răcoritoare şi mâncări variate şi-am povestit cu un barman de unde-a fost cuţitat sportivu’ pe la-nceputu’ săptămânii. Ne-am dus şi la locul faptei şi arată aşa ca un loc, cumva.

Tot Manuela ne-a făcut cu un microbuz, proprietate aproape personală a lui Mircea, care ne-a urcat pe-o pantă lină până la Bacău, cât noi resimţeam dulcea mahmureală.

Tipul ce ne-a dat (pe bani, liniştiţi-vă) remorca e de acolo, da’ nu era acasă, însă ne-a aranjat sublim cu domnul pensionar Jean, care este o distracţie perpetuă, îmbibată în vin. Are televizoare-n toate camerele, fiindcă nu locuieşte cu soţia, deşi e căsătorit cu ea, “ca să nu se certe” şi putem să ne uităm la oricare dintre ele sau la toate deodată.

***

Biroul de Presă Jeg.ro comunică:

Dintr-o regretabilă eroare datorată vremii nefavorabile, la începutul acestei călătorii, nu s-a mai emis o mulţumire vitală, adresată Mariei Coman, pentru că există. Ne asumăm responsabilitatea pentru inexactităţile din buletinele de ştiri ale Antenei 3, generate de depresia pe care i-am fi provocat-o, precum şi pentru bocetele, jelea şi dorul ce-o mistuie pe dinlontru. Cu proxima ocazie, vom cocoţa tot calabalâcul în primul tren şi ne vom întoarce la Cluj, pentru a reîncepe expediţia în condiţiile propice, pornind de la gratitudinea ce i se cuvenea Doamnei mai sus menţionate.

În sensul că nu. Bun!

***

Am ţâşnit spre Focşani, cu viteza medie de 1 km/h pe-un deluleţ ce se-anunţă la ieşire. Încercăm să ajungem p-acolo, la o donşoară, Simona ş-o prietenă de-ale ei, obsedată de Jeg (cum se şi cere). Montăm apartamentul mobil pesemne-n ceva şanţ, iar la dimineaţ’ ne-ndreptăm spre Galaţi, să ne vedem cu Valentin Comănescu şi Lucian Nu-ştim-cum. Ultimul dintre ei ne-nsoţeşte biciclic la Tulcea, iar primul ne-a promis popas cu mici şi bere, în întâmpinare, deci să se consemneze.

Pe la Galaţi cică ne-aşteaptă şi Adrian Rozenberg (prin singtagma “aş vrea să-ţi filmez faţa, că dosul ţi l-am văzut pe blog”), să ne bage sub nas microfonu’ de la postul TV la care-o mai fi lucrând acuma, că mi-i frică să nu fac o gafă, dacă le-o fi venit mintea la cap şi l-or dat afară de la Pro. Şi n-am renunţat, fă, la nici o remorcă. Ar fi prea lejer. E în cârcă.

***

***