Jurnalul Editorialistic de Groza

[Noi pe OiMR]

Fiindcă sunt într-o dispoziţie bună, tura asta nu va fi Jeg, ci voie bună. Desigur, poate până voi catadicsi a publica, se va risipi totul, dar cert e că am avut măcar pentru un moment o tresărire, menită să ne facă să nu vorbim tot despre căcat şi vomă şi alte astfel de persoane.

***

Există acest scriitor, Adrian Dohotaru. Mi-este drag. Nu este scriitor-scriitor, că n-are cititori, da’ Adrian Dohotaru este cu siguranţă unul, într-un fel. Nu ştiu dacă a fi propriul tău cititor este o condiţie mulţumitoare pentru a te simţi citit, dar prin faptul că Adrian Dohotaru face deja bastonaşe literare, iar eu mă uit la ele (în afară de el sine) se va accepta de comun acord că ar fi totuşi un scriitor

Când îl citesc, îmi vine să plâng cu scâncete. Pentru că-l citesc rar şi pentru că ştiu că sunt singurul. De fapt, dacă Adrian Dohotaru ar fi popular, el ar avea tot doar câte un cititor, dar mai mulţi. De câte unul.

Trăieşte în umbra tatălui şi unchiului săi, de care, de altfel, nu-şi mai aminteşte aproape nimeni. Iar de câte ori îşi aminteşte cineva, îi confundă.

În puţinul timp cât nu scrie ceva în cap şi multul timp când nu-l citeşte nimeni pe hârtie, Adrian Dohotaru este jurnalist. Singurul lui puseu profesional, nebunie curată pentru statutul lui, a fost să se aventureze mult peste capabilităţile care abia de-l ţin în viaţă, până hăt, departe, la TVR1 Târgu Mureş. Dar acolo n-aveau scaune. Aveau mese; dar n-aveau scaune.

Aşa că a venit înapoi. Nu că s-ar fi dus de adevărat undeva. Ci mai mult că s-ar întoarce nicăieri. Aici, îndărăt, face o emisiune radio pe care o ascultă bunică-mea, atunci când sunt eu invitat. Cred că pe lista degradării profesionale a unui om de presă ar trebui să fie, în ordine, între penultimele, suicidul, iar apoi eu. Suicidul să fie o formă oarecum ironică de salvare în acest sens.

Adrian Dohotaru este atât de neajutorat, încât nici cea mai bună recomandare n-ar rezolva ceva. Ba, mai mult, ar dăuna recomandantului. Cineva nu îl poate ajuta pe Adrian Dohotaru, ci Adrian Dohotaru îl va încurca pe oricine bine intenţionat. Nu că acum ar fi cazul. Dar să zicem că dacă ar fi. Nu este oricum.

Este atât de sărman, că nici măcar n-am scris textul ăsta întruna. Undeva, între paragrafe, m-am holbat absent în altă direcţie sau m-am scărpinat prin ceva orificiu şi am uitat ce vroiam să zic. El vroiam să zic. Şi am uitat.

Singura chestiune cu care se poate consola Adrian Dohotaru este că cineva, în această situaţie eu, a dat save as, pentru ca, la un moment dat, să continue. Când alegeam numele fişierului, am petrecut mai mult timp decât pentru a-i scrie conţinutul. Când spun “alegeam”, este un eufemism pentru că nu-mi veneau două variante, dintre care să selectez una. În final, i-am zis AdrianDohotaru.txt. În timp ce făceam asta, m-am şi încurcat, scriind din greşeală AdrianCiubota-, un alt scriitor.

Oricum, e o dublă victorie pentru cariera lui Adrian Dohotaru: nu s-a pierdut singurul gând sincer pe care l-a scris cineva pentru/despre el, fără să fie rugat înainte; şi cineva îi indexează numele.

Ca să descriu cât mai bine bibliografia lui Adrian Dohotaru: ar fi mai interesantă o carte despre de ce nu se vinde singura lui carte. Iar cartea ar fi mai puţină din punct de vedere al tehnoredactării decât copertele între care se află. Iar în singura pagină din cartea despre de ce nu se vinde cealaltă ar sta scris: “Pentru că nu se cumpără. Sfârşit.”

Cartea aceasta, despre cum nu se vinde prima carte, este şi mai puţină decât cea care are două coperte, pentru că este scrisă-n Word. Justificarea pentru acest ultim fapt este că nu a putut-o exporta .pdf, iar că ediţiile tipărite au fost rătăcite la lansare.

Probabil vreţi să vă zic mai multe. Nu ştiu, că n-am citit-o. După ce public articolul ăsta, o să rog să mi-o printeze şi o să o cumpăr, pe preţul imprimării şi o bere. Şi astfel o să fac din ea cea mai cumpărată carte necitită din lume. Ştiu că v-aţi fi aşteptat la măcar un link cât de mic în acest articol. Dar spre ce?

***

***

***