Vin muștele ca la căcat…

Dragi cititori, stimați vizitatori efemeri, blogări și comentatori… Bine m-ați găsit!

Nimic nu e mai sfânt în blogosferă decât traficul. Dar traficul nu este ceva greu de obținut. Ceva cu adevărat de calitate, în schimb, este. Cu condiția să aveți puțină răbdărică, vă voi demonstra aceste fapte într-un fel cât se poate de simplu: marea majoritate din lumetul ce populează vastul și fascinantul tărâm fertil al Internetului stă – când nu are de verificat statisticile altuia sau de dat refresh-uri pe propriul site – la ascultat de ping-back-uri. Pentru cei care nu știți, acestea sunt niște notificări ce vin automat fiecăruia, imediat ce este scrisă pe undeva adresa blogului personal. Adică un fel de „Bă, vezi că ai apărut acolo!” Deci, cum binevoiește cineva să-i menționeze, țop! acolo, să vadă ce s-a zis despre dânșii. Astfel, dacă, de exemplu, pe parcursul acestui articol, aș începe să atașez câte-un link la fiecare cuvințel, atunci negreșit că cel puțin o grămadă de prostalăi s-ar buluci să mă fericească cu un spike de trafic cadou, cât ai zice Technorati. Pe care o să vi-l arăt în articolul următor.

Deoarece în enormitatea dumnealor, își imaginează că blogul nu crește (cu sensul bun al sintagmei) în funcție de competența a ceea ce stă scris pe dânsul, lăsând acest aspect pe planul secund, ci odată cu numărul de aduceri aminte. Adică să te afișezi în cât mai multe locuri, indiferent pentru sau cu ce anume. Vă anunț, dragii mei, că aducerile aminte, deci amintirile, sunt o fantasmă a trecutului. O iluzie ce-o lași în urmă, deși totuși crezi într-ânsa.

Dar, dacă tot ați intrat aici și v-ați făcut datoria de lincași clicuitori, mai zăboviți olecuță, onorați-ne cu prezența, că oricum s-a contorizat vizita, deci de aici încolo este pe gratis.

Poftesc să râdem azi în cor de toți amețiții care-au preluat mâța – fie de pe unde-or fi preluat-o – aia care circulă mai nou, cu mărcile fără de care nu poți trăi.

Ce este mâța, pentru cei care nu știu? Leapșa. Tagging. Membrii blogosferei se invită politicos reciproc să ne înștiințeze pe noi, cititorii, cu privire la unele diverse aspecte. De exemplu:

“Eu am făcut sex aseară cu nu-știu-cine. Doresc să rog blogării Cutărică, Cutărel, Cutăreasa și, respectiv, Cutoriță să-mi împărtășească în văzul lumii cu cine au făcut ei sex aseară.”

Apoi fiecare să-ntrebe pe altcineva, până când știe toată lumea cu cine-a făcut toată lumea sex aseară.

Și tot astfel, diverse provocări. Cea mai recentă se referă la tot ce înseamnă brand neapărat trebuincios, produse sau servicii care sunt indispensabile blogărilor, în viața cotidiană. Acolo se pun toate: ce papuci porți, telefonu’, unde caști ochii fără să ți-i mai dezlipești, cine te fraierește zilnic să cumperi ceva ș.a.m.d. Teoretic asta ar fi: siglele și numele de care-ar fi reprezentat orice e zi de zi în jurul tău. Practic, în schimb, înseamnă să-ți umpli site-ul de reclame, să pută a advertising pe degeaba măcar o dată în viață, într-un singur post, că le ajunge.

„Geniala” idee, mergând din link în link (hehe), pare să-i fi venit lui (degeaba dați click, că le-am amestecat) Crizatu’. Deși eu mă-ndoiesc. Iată cum îmi imaginez c-a decurs, de fapt, scenariul…

Stăteau Bill Gates cu Steve Jobs la o bere Holsten, împărțind-o, că n-aveau nici unul la ei mărunt, numa’ fise de-un catraliard de dolari. Și văzând ce prost le merge, s-au gândit să-l sune pe Jeremy Wright și să-l întrebe:

– Băi, Jerilă… Iaca, stăm aici eu și cu Steve (sau „eu și cu Bill”, depinzând de care avea minute naționale) și nu știm cum să ne apară siglele încă de-o tură pe tot Internetu’. N-ai vreo idee?

La care Jeremy Wright, după un gând a cărui căutare a durat 0.15 secunde, afișând primele 10 pagini din aproximativ 63.100.000 de rezultate:

– Păi, stai să văd când intră Crizatu’ pe mess, că mie nu-mi încarcă nu-știu-de-ce blogul, și-l rog să pună un post la el, în care să provoace blogosfera românească la un tag cu brand-uri.

Păi, băi, Evangheliștii lu’… era să zic “pește”, da’ de fapt e „Evangheliștii lui ORICINE nici măcar nu catadicsește a vă plăti”! Sunteți niște bloage goale și niște gloabe loage. Numa’ bune de feștit în logo-ul cuiva, moca. Vai de puțele voastre, băi! Termenul religios cu care m-am adresat adineori este unul standard: chiar așa sunteți considerați de către companiile respective, în cadrul categoriei clientelare. Evangheliști – aceia care duceți credința mai departe, prin faptul că sunteți mândri c-ați dat banii pe ea.

Tipologia de „Să vedeți ce gadget, wow!, mi-am luat ieri, uite: măr, măr, măr mușcat pe muchie, iar pe dos încă un măr!”

Aproape la fel de naivi ca ăilalți care primesc invitații la nu-ș’ ce site, unde nu poți intra, dacă nu te cheamă cineva și, de altfel, nici nu te-ai duce, dac-ar fi la liber. Și dup-aia te și lauzi că poți să-i mai bagi pe alții.

La ieșire, poftiți un fluturaș. Și dați-mi link-ul înapoi, că vă intră track-back, hienelor!

Baiu’ îi că acuma musai să mai scriu încă paragrafu’ acesta, deoarece lista blogurilor atașate automat acestor cuvinte “valorează” (pfft!) 793 de oameni și implicit link-uri, ceea ce înseamnă că tre’ să mai aiurez încă cât cam de o sută de cuvinte, deoarece aiurelile mele standard avuseră o limită. Și-mi mai ziceți că nu știu când să mă opresc! Vedeți? Am gătat prea devreme. Începeți, sper, să conștientizați până acum că ați ajuns să citiți degeaba, aceste rânduri fiind scrise din burta pe care sunt așezate buricele degetelor, scopul fiind să egalez până într-un final apoteotic totalul de URL-uri necesare.

Ultimele trei cuvinte.