Quid est latin vergo

Nu vi se pare dubios că, de obicei, netul mobil e ăla care nu merge?

Să vedeți! De fapt, nu, că vă zic la sfârșit.

Vorbind eu cu niște fete, așa, ca activitate mai amplă ce-o practic zilnic pentru întărirea caracterului, în speranța că vom trece cândva la pasul următor, acela de a mă obișnui cu refuzul, am dat de-un conflict în termeni surprinzător, referitor la care doresc să mă consult cu voi. Nu că n-ar fi fost de așteptat să se lase cu partaj ofuscat, în discuția mea cu vițicile, da’ am descoperit ceva ce nu reușesc nicicum să-mi explic, în cadrul larg al lucrurilor pe care nu le-nțeleg la ele: aparent, acestea, domnișoarele, acceptă fără crâcnire că sunt niște animale, doar că nu de orice fel. Aparent, se face o mare confuzie cu privire la regnurile concrete din care fac parte, fiindcă sunt unele anume tolerate, iar altele nu, sub nici o formă.

Să lămurim un aspect, înainte de toate: eu nu sunt un misogin. Chiar îmi plac femeile pe lângă casa omului. Dar ele par să nu fie întru totul de acord.

Cel mai mult le convine să fie “pisi”. În general, ele sunt, desigur, niște biete mâțe ce se ling singure și le e lene să se ridice de pe buci, până chiar înainte de a fi imperios necesar să utilizeze litiera, preferabil când te incomodează cel mai mult, unde toată fraza ce se încheie e o metaforă spusă cu patimă. Dar cert e că oricărei fete îi place să fie considerată o felină grațioasă, totuși de temut, iar în cazul meu, probabil, se adaugă și plăcerea sadică de a-mi provoca crize respiratorii măcar conceptual.

Imediat următoarea lighioană pe listă cu care ele încă tolerează să fie asociate este iepuraș. Iepurașii sunt buni, în opinia lor. Avem voie. Și în a noastră, fiindcă, vedeți, noi cu orice ocazie reușim să ne-ndreptăm încetuc spre ceva cu subtrat sexual. Da’ ele cât timp e “pufi” nu își pun această problemă.

Mna, dacă ajungi să-i zici lu’ una purcică, deja ne certăm. Ce-are, dragă, purcică? Noi nu ne dăm seama. Noi nici între dacă suntem boi sau porci nu ne-am decis și nici nu prea ne pasă a ne diferenția de oricare dintre ei sau între noi, cât timp suntem așa, o ciurdă.

Ceea ce ne aduce iar la oile acestea de care vorbim. Nu le convine nici găini. Se poate constata destul de limpede că în mai multe nu se regăsesc, decât cele care parcă le-ar contura.

Pe de altă parte, am remarcat că nu le convine nici să fie soțiile noastre în aceste comparații. Dacă un băiat este un superb cal, ei nu-i place să fie iubita lui, iapa. Dacă noi suntem niște câini ageri, ele, cățelele, parcă au ceva de lătrat. În schimb, lângă un papagal, ele sunt întotdeauna niște privighetori, chiar dacă unui vultur i se întâmplă mai des să dea peste-un cârd de gâște, decât peste niște lebede gingașe. Da’ degeaba se dă el cocoș, fiindcă mereu se va găsi o cloșcă să facă din el struț.

***

***

Care-i (partea cu orătăniile) practic esența a cum fie fetele au chef sau, mai concret, n-au. Deoarece în funcție de aceste două variante se stabilește mișcarea de rotație a planetei, atâta că dacă, cât și în ce sens. Doar la ele se întâmplă așa fenomen. Pentru noi, băieții, cheful doar că nu-i atâta de puternic, fie că el se află sau nu-i. Fetele însă depind de el, iar noi prin ele, la fel. Eu, personal, niciodată n-am fost încercat de-un chef de nu-ncăpea în mine și trebuia să dau pe afară. Iar, pe cale de consecință, nici nu m-am confruntat cu vreun neavut cronic de chef, încât să nu mă pot urni fără el. Pentru tinere, există doar extremele. Fie posedă tot cheful din lume, iar pentru noi nu mai există cale de scăpare, fie nu dețin nici un pic de chef, cheful nu mai există nici măcar pe cale de dispariție.

Noi, dacă ne trebuie chef, mergem la unul, fiindcă pentru noi el se află organizat sub formă de el însuși, iar noi ne deplasăm într-acolo. Și de cele mai multe ori mergem doar în ipoteza că sunt fete la fața locului care-l au pe el, cheful. În schimb, dumnealor ascund cheful. Asta dacă-l au – de unde și petrecerile exlusiv de fete – invenție tot de-a lor, ca să ne strice nouă cheful nostru. Or la noi cheful e tot numai de fete, fiindcă noi vrem fete.

Când nu este chef, totuși, mereu e alt motiv prezentat. Aproape niciodată nu va recunoaște o fată că nu-l are, fiindcă noi ne așteptăm de la ele să-l aibă, iar ele vor  ca noi să credem că au și să ni-l trebuiască, ca să nu ni-l dea. Foarte rar vor declara răspicat că n-au chef, iar atunci e doar pentru că știu că de acea dată îl avem noi și vor să fie clar că nu ni-l primesc, că cheful nostru nu valorează nimica.

***

[alternativă YouTube]

***

Să-mi explice mie cineva de ce în latină se scrie cu italic, fiindcă toate expresiile din cărți așa le-am văzut și nu reușesc să cuprind motivul. Deși italicele mai sunt o metodă de-a se lăuda autorul că știe alte limbi și vrea să evidențieze acest fapt. La fel cum ai accentua în vorbire neologismele, cu un aer de superioritate. Și de ce a ajuns web-ul atât de doi-zero, încât o asociație de locatari să ridice cu o îngrijorătoare seriozitate ipoteza (la ședință ei de asociație, care când eram eu mic avea loc în uscător, printre sârme cu capoturi atârnânde) să-și facă blog? Nu, nu a mea și nu o să dau link până nu e stoarsă toată pentru un an de arhivă aici, de rezervă.

***

Am zis că vă spun: recent am participat la Vitrina la un proiect pentru un client, la care, ca să nu-i fac prejudicii asociindu-l cu mine, îi vom spune Zapp. Iar acest client a lansat un telefon, ca un fel de smart-phone low-cost. Vă zic imediat cum se numește, că doar vă văd bâțâindu-vă. E@sy. Așa-i zice. Și asta-nseamnă lesne, fiindcă telefonul se zice că ar fi ieftin, da’ ușor în același timp, atâta ca greutate, cât și la uzabilitate. Pentru că eu a trebuit în calitate de mine însumi să adun o două mâini de blogări (el și el și el și el și el și el și nu în ultimul rând ea) ca să le dea aceste aparate și să se uite la ele (dar și pentru că m-au pus capră, oferindu-mi și mie unul), am zis să fiu amabil și să scriu și io de el, că nu poți zice că pe Jeg se face reclamă. Da, teribilă greșeală strategică din partea amicelor de la Zapp. N-o să ne băgăm în chestiunile tehnice despre care vor scrie pesemne ceilalți mai iscusit decât mine, eu fiind străin acestor cunoștințe tehnice. Ci voi dezvolta pe marginea la cum l-am folosit eu, venit așa de la țară, cu degetoacele mele murdare de clisă și șterse de ziare gratis luate de la metrou, unde eu mă duc să mă uit de după țarcurile alea.

Să-ncepem: mă pot făli mialcoș înapoi la comuna mea că am reușit să-l fac primu’ să puște. Telefonul e, cum l-a surprins cel mai bine Teo de la Deko, o ustensilă absolut necesară, mai ales că până acuma n-aveam cu ce sta pe net, de la calculator de la serviciu, până la calculator acasă, la un preț care să nu fie iPhone, cum și-a luat el atunci când era scump, nu acuma când e ieftin, da’ abonamentul de trei ori mai scump. Deci se stă cu el pe mess, se intră pe mail de mai orice tip, iar domnii de la corporație susțin că ar merge de 50% mai oriunde decât alte rețele. Or eu când m-am conectat prima dată, PAF!, a și cedat c-o minunăție de eroare, când a făcut cunoștință cu lista mea de messenger.

Apoi, dacă se-ntâmplă să crape în fața prietenilor de pe net, trebuie ca să-i scot bateria, al cărei capac e cea mai grea centură de castitate ce mi-a dat s-o penetrez. Până aici e bine oarecum, fiindcă eu obișnuiesc să-l scap de la diverse înălțimi. Ca norocul, nu mă pot exprima cu privire la tastatura care-i ca… de tastatură, adică cu toate literele, fiindcă o colegă a avut grijă să scape suc pe ea din timp. Da’ în aceste condiții aș zice că îi bună. E drept și că dincolo de pretențiile mele barbare, telefonu’, fără să sper deșart la vreo mărire de salariu, se descurcă. Mai ales că îi pus în situația să se descurce cu mine. Aș zice chiar că, dacă l-aș fi plătit, ar fi meritat banii. Pe de altă parte, nu-i merg diacriticele. Le are, mi le arată, da’ când îi să le selectez, e mai încăpățânat, în sensul că nu vrea. Alte probleme minore au fost remarcate de grupul de înnodători în papură, din mofturi cum că nu-i merge lu’ Marius nu-știu-ce pă Tweeter, la Rezistența Urbană nu-i încarcă blogu’, ceea ce nu pot să mă abțin să zic că-i un început bun, hăhăhă.

Cui i l-am dat a zis că arată bine, eu zic că e prea puțin în greutate, mie-mi place să atârne. Îmi intră în mai toate crăpăturile (vestimentare), fără să-l îndes. Bateria rezistă cam la fel precum coafura, când ai din ăla bun în păr. Și funcționează chiar bine ca modem. Eu am testat cam elementele pe care se bazează măgăoaia când se promovează. Îi dau un 6,5 sau 7 cu indulgență. Când 10 e doar pentru Dumnezeu, 9 pentru dom’ profesor, 8 pentru olimpici etc. Nu vă bag aici poze, că n-aveți ce vă uita voi la el, nu știți ce-i aia tehnologie, că nu vă merge wireless-ul în cocina voastră acolo unde stați și citiți Jeg prin dial-up. Decât dacă vă interesează. Caz în care îl puteți găsi pe site la Zapp, pe care, de asemenea, îl puteți căuta pe Google.

Și a apărut un interviu în blogul nebunului ăluia de umblă pe la comentariile lui toată lumea și care m-a dibuit pe Internet.

***

Patronul pe bicicletă de la Low Riders zice că să mă duc la unde scrie aici, pe afișul ăsta de mai jos, să văd dacă mă răzgândesc cu privire la muzichia de tip hip-hop. Iar eu voi face întocmai. Voi alegeți pentru sine, că nu îmi sunteți pe buletin, pe care l-am pierdut, să vă dădăcesc ca pe niște prunci cu mucii pă chept.