Pricina, Rostul și Nevoia

Sunt atâtea expresii românești pe care le folosim, dar habar n-avem ce înseamnă cuvintele din ele. De exemplu, explicați-mi voi mie, dacă știți, ce-i aia “pricină”, dar nu oricând, ci în contextul special în care oricine o are. Pe pricină. Iaca. Ziceți-mi.

– O știi pe fata cu pricina?
– Ăăă. Nu. Nici nu știu ce-i aia. (Fată SAU pricină, la urma urmei…)

De fapt, nu. Remarc că mă-nșel. Nu o poate avea oricine. Pricina este un ceva cu totul exclusivist. Există doar câțiva oameni cu pricina. Iar noi nu suntem câtuși de puțin curioși să aflăm ce-i aia – în primul rând, eventual dacă este de cumpărat sau de făcut rost. Ar trebui să ne intereseze, deoarece-i logic că trebuie să fie de valoare, mai ales că te caută toată lumea când o ai. De pildă, dacă i-am fi zis omului de mai sus că n-o știm pe fata cu pricina, da’ are unu’ o soră țais și că, dacă vrea, îi facem lipeala, el nu! El tot pe fata cu pricina ar fi poftit-o. ATÂTA ÎI DE IMPORTANTĂ PRICINA! Sunt oare mai multe fete cu pricina? Este doar una? Exisă o singură pricină?

Apoi avem „fata din pricina căreia…” (în cele mai multe situații, plus că aici știm clar că-s foarte multe ele însele, mai exact toate).

“Cum, cum, cum? Ai pățit ceva din pricina ei?” Hm… Poate de aia nu suntem atât de interesați de pricină. Dacă găsim fata cu pricina, în mod implicit pățim ceva. Știm cu toții (de pe Jeg) că să pățești ceva nu-i de cele mai multe ori bine. Altfel nu le-ar zice “pățănii”, că le-ar zice “lucruri plăcute, care s-au întâmplat cuiva”. Iar pricinile, de obicei, aduc pățanii, că din pricini pățești lucruri, nu? Deci evităm să pățim orice, ca să nu riscăm să fie ceva rău. Astfel, evităm pricini. Atunci, totuși… de ce unii oameni caută cu încăpățânare pe fetele cu pricina? Este o contradicție logică, înconjurată de-un cerc vicios, ce-nscrie un triunghi al bermudelor.

Deci cel mai sigur scenariu este următorul:

– Auzi… nu știi o fată? [atenție, va exista tentația!] – Ba da, știu chiar mai multe. Care te-ar interesa?
– Una, oricare, aleatorie.
– Nu cumva vrei tu pe cea cu pricina?
– NU! Nu-nu-nu. Una normală, vă rog.

Bun, am ajuns la concluzia importantă că nu știm ce-i aia pricină, nici măcar nu știm dacă-i bine s-o căutăm și/sau posedăm, pe ea, pricina, sau pe oricine o are.

Dar, ipotetic vorbind, dacă ar fi să fie totuși ceva bun, ar trebui să facem rost de ea.

„A face rost”? Ce-i ăla rost? Nu știm decât că avem nevoie să-l producem, ca să putem da de pricină. Dar cum este făcut rostul? Iar dacă nu este realizabil de către oricine, atunci se găsește stocat undeva? Și, dacă da, cum faci rost de rost, pentru ca apoi să faci cu el de pricină?

Nu știm, dar, cum ziceam, e nevoie de el. Ce-i aia nevoie atunci? Există o nevoie despre el și, dacă da, unde există nevoia aceasta? Să mergem acolo să ne-o însușim. Sau dacă-i “de el”, vine împreună cu rostul? Deci tot n-am rezolvat nimic?

Între timp am căutat în dicționar. Liniștiți-vă, am dat de capăt. Știu ce este pricină cu exactitate.

Pricina este cauză care determină ori explică o acțiune, o situație, un fenomen; motiv. Deci, în ipostaza în care căutăm o fată cu pricina, nu mai trebuie să ne explicăm de ce facem asta, dacă e bine sau rău, periculos sau pașnic, atâta timp cât fata are pricina la ea și, deci, e doar o chestiune de timp până vom fi pe deplin lămuriți.

Rostul este spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Pe lângă asta, înseamnă că dacă vom căuta o fată cu pricina, va avea un rost.

Iar nevoia chiar există, este într-adevăr de rost, însemnând “ceea ce se cere, se impune să se facă”. Nevoia ESTE rostul! Da! Totul e clar acum. Nu trebuia să-mi fac griji.

***

[mulțam, Octavian]

***

Lumea-mi spune tot mai des că am prea mult timp liber, de parcă, spontan, timpul liber ar fi o veste proastă.

***

Aș dori să folosesc această cale de comunicare modernă ca s-o rog pe mama mea să-mi explice și mie, ca pentru proști, că par să nu fiu capabil a-nțelege, de ce anume am primit în ultimul pachet de mâncare cartea “Peter Pan”? Nu întreb neapărat din cauza faptului că mă uitam la adaptarea animată când aveam șapte ani, ci pentru că locul ce-l ocupa în sacoșă putea fi ocupat cu lejeritate și mult mai util de ceva hrănitor, ca să nu mai zic de o considerabilă cantitate de lichidități bancare…

***

Mulți dintre voi (doi) vă foiți după mult așteptatul ultim episod din trilogia week-end-ului meu către, la și dinspre București, această parte finală referindu-se la turul Blogoreei, a lui Bobby Boicu. Ei bine, momentul acesta a sosit: am venit, pe drum a fost un accident și-am stat blogați în trafic, am ajuns la Cluj, aici Andrei Crivăț este cel mai frumos om de pe planetă, am vorbit cu oameni și ne-am simțit bine, nu-mi place vișinata, aici aveți poze cu o goangă, Sunhunter cu puloverul ud, eu pe capota mașinii pe Valea Oltului și aici filme cretine, în care râdem răutăcioși de Zoso ș.a. Sfârșit.

***

[dacă încă n-ai văzut imnul Jeg (porcule!) sau doar te-ai trezit înlăcrimată (stimabilă domniță!) și vrei să-l revezi, îl poți găsi încă, apăsând unde scrie aici]

Rețineți că este încă util să mă votați la cel mai bun blog, cel mai bun design, cel mai bun de divertisment, cel mai bun personal, la fel cum trebuie să-l susținem Dacian cu cel mai bun foto/video și pe Budorel, în scârbă, cu al lui în curând cel mai bun tehnologic.