Pentru toți acei profesori care se smiorcăie că “există unii studenți cu care mă văd acum pe stradă și nici măcar nu mă mai salută”, eu mă mândresc cu profesorii mei cu care mă întâlnesc eu pe stradă și nu mă salută ei pe mine.

Vroiam să menționez încântat, pentru că își schimbă destinația din mers când mă văd.

Apropo, sărmanul recidivează.

***

Cel mai distractiv lucru văzut, de la ultimul lucru distractiv văzut: un bărbat, în budă la cinema, pișându-se, într-o mână cu o pulă și în cealaltă cu o plasă cu un kürtös kalács.

Eu câteodată mă mai duc din plăcere la Auchan, ca să mai fur câte-un obiect. Doar de aia. Fiindcă mi se pare sfidător cât de slab e supravegheată unitatea. Ce fac, să știți, e de fapt o formă de protest. Trag un semnal de alarmă, exact!

Totuși – cum de altfel știți – sunt un om corect: o dată fur ceva ce îmi trebuie, iar a doua oară ceva ce nu îmi trebuie. Și tot așa, pe acest sistem. Aș zice “până să mă prindă”, dar nu. Doar “tot așa”. De exemplu, prima dată am luat o tijă dintr-alea de lemn, ce mi se rupsese a doua zi, în canapeaua luată de la ei cu 24 de ore înainte. V-am mai zis, că-mi trebuia. Ca să nu hâțân toată canapeaua înapoi la magazin, după doar o noapte, să mă porcăi cu ei, după care să piardă bătălia argumentelor și să îmi dea una nouă, am preferat să scot fraudulos din incintă ce aveam nevoie și să nu investesc mai mult efort în asta.

A doua oară m-am servit cu o bilă pentru alergat câini. O bilă, zic, o minge de cauciuc mică, da? Pe care n-am mai folosit-o niciodată, neavând câini, nici măcar unul. După care am avut nevoie de un curățător cu mâner de cartofi, pentru bucătărie. Pe ăsta mărturisesc faptul că îl puteam cumpăra. Dar de ce?

Chestia îi că următoarea dată iar este vorba de ceva ce nu mi-e neapărat necesar. Încă n-am trecut pe la Auchan. Dar alegeți voi. Nu vi-l dau pe obiect ulterior, pentru că principiul e doar îl iau. Însă voi îmi ziceți ce. Dintre propuneri voastre, eu aleg unul și îl aduc. Nu veniți cu toate tâmpeniile, greu de scos din perete sau căcat. Adică, mă rog, vreau să zic: veniți cu toate tâmpeniile.

Și din Irish Music Pub se poate merge fără să plătești cu le-je-ri-ta-te! Am făcut-o de cel puțin două ori fluierând, după consumație consistentă. Aici am altă motivație: ăia nu vin să le plătești. NICI LA BAR, dacă te duci tu. Deci doar dacă vrei să rămâi acolo, peste noapte, atunci POATE! Ideea-i că aproape că nu poți să plătești, chiar dacă ai vrea, deci de ce să alegi asta, după îndelungi așteptări în care ai vreme să cugeți?

***

***

Altfel, am terminat cu Comunicarea și Relațiile Publice, specializarea cu care mă futea neoedipian maică-mea de deja un an de când am absolvit, fără diplomă, “că să mă duc să mi-o iau”… Bun, am luat-o și pe ea și s-a încheiat. Așa că a rămas doar Jurnalism, cealaltă direcție pe care o urmam în studiile mele. Mă duc, deci, să-mi dau licența la Jurna. Nu se poate.

De ce. Pentru că de când am terminat eu și nu am avut chef să merg să prezint, pentru că nu am avut chef – ăsta-i motivul, s-a trecut pe sistem Bologna, de 3 ani, eu făcând înainte 4.

Deci nu am voie să gaudeamus, din cauză că “să vedem ce și cum”. Adică eu mai am restanțe, da’ n-am unde le da (sau lua sau face sau promova), fiindcă acum e alt sistem. De ce e asta problema mea? Nu știu. Dar pare să fie oricum.

Partea cea mai simpatică e că, dacă mă duc să plătesc, într-adevăr mă-nscrie, cu siguranță voi face un an în plus, se va aduna la ceilalți patru, făcând în total… da: cinci. Iar pe diplomă va scrie trei, fiindcă am terminat în sistem scurt, nu contează c-am început în ăla lung. Nu-i deosebit?

***

***

Pe când zilele trecute am avut un coș exact în locul unde se ating fesele, într-o mișcare firească a organismului. Mi s-a mai întâmplat, dar până acum nu mi-a ieșit în evidență că această chestiune ar putea avea valoare informativă. Până când a apărut Twitter. Cum a început să mă enerveze bubica, cum m-am gândit instant la doar două lucruri:

1. Oare ajung până acolo s-o strâng, fiindcă nimeni altcineva nu o va strânge pentru mine?

2. Oare ar trebui să scriu un tweet?

Pentru că multe lucruri care se petrec mai nou conduc instantaneu la această grijă . Asta deoarece Twitterul nu funcționează pe sistemul “am ceva de zis, cum s-o fac?”, ci pe sistemul “am cum să zic ceva, dar ce anume?”

N-am ajuns s-o strâng, iar flexibilitatea bucilor mele îmi permit să le încord doar îndeajuns să mă doare, însă nu destul cât să puște acumularea de puroi. Așa că am rămas cu a doua variantă.

Însă de când am dat pe goarnă această noutate în viața mea, fluxul interactiv pentru mine, în comunitatea ciripitoare s-a oprit. Până acum am râs, ne-am distrat, ne-am dat linkuri cu oameni care încearcă să-și bage borcane în cur și se sparg, am văzut trei moși sugându-și prin rotație pulele și am dat mai departe prin birou, dar până când?! Bine, unul a cerut poză, da’ să zicem că-i din altă clasă de oameni, iar alta a zis ceva de genu’ că, da, da, păi, firesc, nu-i așa? Însă restul mucles.

Asta pentru urmăritorii mei a fost un pic prea mult.

Eu privesc ideea de a vrea cineva să mă urmărească zicând lucruri care până la urmă chiar nu sunt relevante, un fel de religie. Da’ nu în cazul meu – ci al tuturor. Noi suntem o mare biserică acolo, fiindu-ne unii altora enoriași și păstori în același timp.

Pe o scară ierarhică, totuși, mie mi se pare, în irelevanța sau, mai consistentă informația cu furunculul, decât, să zicem, următoarele:

Răzvan Anton (Twitter) – “Deci de acum stiu ce sa fac cand ma doare capul si sunt pe strada sau la metrou.”

Cristina Mitu (Twitter) – “wafles and coffee mornin’!!!” (care-a fost mai demult cu frate-miu, iar când ăsta a zvârlit-o în afara relației – deja șocant, a venit la unșpe noaptea

Noper (Twitter) – “nu mi-e somn!”

Și, extensia de pe Facebook, când nu mai ai loc pe Twitter: Adelina Croitoru (Facebook) – “autostop, pentru prima dată. mă dor picioarele. vreau acasă“, la șase minute distanță de “am găsit benzină. amin!“. Adelină care are twitterelile blocate pentru vizitatori, fiindcă or fi fiind și alea ceva informații private, de intens interes, în tonul dat de ăstealalte. Ea se ferește, totuși, deci, deși pe mine mă urmărește orbește, că s-a trecut la coadă, o văd acolo, până la găsirea soluției cu furunculul, dacă e necesar.

Nu știu cine sunt acești oameni, totuși i-am luat dintre prietenii mei! Ați înțeles?!

Ele sunt cele trei idei pe care le-am scris eu în acest articol. Mulțumesc pentru interesul acordat, la revedere.

***

Aici aveți cum am mers la televizor, ca să apar la el, de a vrut să mă sugușe regizorul de platou, că am zis lucruri ce erau de tăcut.

***

***

Iar aici am vorbit din radio, tot zicând lucruri, atât cât m-am putut abține.

***

Iar tatăl meu, Carcea, îl știți, participă la un Concursul de gătit Nu-știu-care, în sfârșitul ăsta de săptămână, la Cluj, prin incinta Polus pe undeva, coechipier cu Adi Hădean, în echipa (în ordine inversă) celui mai bun bucătar online și a celui mai bun bucătar în viața reală, cunoscută cam de pe la momentul înscrierii și drept echipa câștigătoare. Nu vă faceți iluzii cu șarada asta care-i menită să le dea șansa participării celorlalți, înainte de umilința înfrângerii. Aici apare tatăl la televizorul Internetului, după buna obișnuință a fiului, iar aici mai detaliat despre tot.