Nu atât că ne futem unii altora mințile, cât că ni le masturbăm singuri…

Care-i motivul din cauza căruia, numai dacă răspunzi cu „Rău.” la „Ce faci?”, lumea te mai întreabă și „De ce?”? Deoarece nu-i nimeni interesat de orice ți-ar face bine. Și invers, de ce lumea răspunde mai des cu „Bine.”, decât cu „Rău.”, când oamenilor le e mai des rău decât bine? Și de ce lumea nu spune niciodată „Bine!” cu entuziasm, când le e atât de rar, dar „Rău!” vine mereu plin de patos? Pentru că nici pe noi nu ne interesează orice ne-ar putea face bine.

***

Azi, când am ajuns din nou în mijlocul civilizației, pe vastul tărâm al internetului modern, mi-am conectat compiuterul personal portabil la rețeaua fixă de comunicare oferită de distribuitorul nostru. De îndată ce am pornit aparatul, ecranul său parcă a prins viață și mi-au tăbărât offline-urile strânse de cu zile, cât timp n-am putut să-mi accesez contul meu de e-mail și mesagerie instantă. Și am purces entuziast în a aștepta cu mâinile-n chept pentru ca să încarce toate notificările și trebile de care consideră Internetul că este vital s-aud, ce se petrec pe perioade lungi când sunt privat de conexiune.

După care, înainte să apuc să citesc, a trebuit să dau “update” la versiunea mea de messenger îmbătrânită, căci, pân-am umblat eu pe coclauri, lumea cu o mână a ciocnit ouă, da’ cu aialaltă a muncit, nu s-a scârmat în orificii ca alții și adus îmbunătățiri de care noi n-o să ne dăm vreodată seama. Mă rog, și știți ce se întâmplă primul și primul lucru când vrei să updatezi ceva? Păi, ți se-nchide programul, desigur. Și, nu în ultimul și ultimul rând, se pierd offline-urile. Așa că m-am căcat cerebral în direcția prietenilor de la Yahoo!, care-ar trebui să mă respecte și stimeze. Și am explicat, așa cum am putut și eu în engleză, înjurături românești, susținute de prea dragele emoticonuri. Concluzionând, dacă avem noroc și se vor băga în viteză, în curând o să existe o arhivă pentru offline-uri. Deși sunt deja profund dezamăgit, că acum totul e oricum mult prea târziu: de unde mai știu ce id-uri să nu adaug în listă că-mi șterg totul de pe hard, cum aflu când închide Jay Rusell messengeru’, că am câștigat un milion de dolari sau că Britney Spears Alexis Bledel mă vrea chiar pe mine, gol pușcă, uns cu frișcă și cu-n măr în gură?!

***

Am văzut de curând un prunc la vreo 5-6 ani, care-a căzut cu bicicleta (rău, peste el, încrengături). Și n-a plâns absolut deloc, că erau părinții prea departe.

S-a uitat puțin în jur analizând situația, cu mucii pe țeavă, după care, estimând raportul efort/beneficii, s-a ridicat și-a plecat. Acum se dă periculos în jurul băncii unde-i familia, da’ de, da’ de mai are norocul să mai fut-o trântă, da’ productivă…

Mai târziu am văzut un dirijor cu o trompetă.

***

Dacă tot ni se ramolesc părinții, măcar uneori e bine să știm simptomele din timp. De exemplu, dacă mama ta a dat nume la toate pisicile vagaboande de pe lângă bloc… încă mai este timp să găsești un azil ieftin.

Dar în momentul în care-a ajuns să selecteze și sorteze din coșul de gunoi al copiilor, din alt oraș, ca să salveze carnea aruncată, s-o împacheteze și s-o ducă „la mâțucii de la Zalău”, deja mult prea târziu.

Știți ce-i urât?… Lucrurile.

Există câteva care-mi fac mie rău, pentru că mă-nscriu și eu invariabil într-un anume tipar, doar că poate ies (ceea ce-i poate jena pe unii) din altele sau ale altora. Acesta chestiuni ce mă afectează pe mine în mod nefast sunt că-uri, să-urile sau nu numai-urile următoare:

• să am bani (acum n-am, deci mi-e bine; din aspectul ăsta);
• că îmi pun întrebări (pentru că am ciudatul defect să le și găsesc răspunsuri);
• să mă julesc cu trotineta (adică de pe trotinetă cu mecla de trotuar) și apoi să-mi curgă pixul lângă sau pe răni, a cărui pastă nu trece decât cu spirt și asta nu-i o metaforă;
• să n-am posibilitatea să-mi simt tastele stricate ale lui Iulian sub degete și să trebuiască să scriu cu un pix subțire sau unul gros care nu alunecă;
• să nu se prindă scame de el, ca să am ce urmări până termin;
• să trebuiască să-mi copiez sentimentele de pe-o foaie, pe Internet, la mult timp după ce le-am simțit, pentru că n-am altele noi;
• să nu-mi fi trecut cele vechi care, deci culmea, să fie încă actuale;
• să am o bubă undeva lângă sau sub o cusătură, tiv sau îmbinare sau, mai rău, pe suflet, că acolo tot timpul te freacă ceva și nu se poate vindeca și te doare;
• să nu găsesc niciodată o cutie potrivită pentru ce am nevoie; nici asta nu-i o metaforă;
• să se rușineze altcineva că citește despre, se regăsește în sau bravează cu privire la ce scriu eu;
• că simt tot timpul că am ceva în nas, când de fapt n-am, și că nu simt tot timpul că am ceva în inimă, când de fapt am;
• articolele amuzante de pe Jeg;
• că nu pot reformula asta de mai sus cu „că” sau „să”;
• să trebuiască să sparg un tipar, o obișnuință, schimbări ca aici mai sus sau când apar versiuni noi la Windows, soft-uri și alte cele;
• că am carnet cu spirală și se rup foile urât, chiar dacă vreau doar să le arunc;
• că am carnet cu foi lipite și se rup frumos, deși nu vreau să le desprind;
• că nu-mi mai găsesc nici măcar una dintre măști; asta-i o metaforă;
• că orice chiar simt sună extrem de prostesc când recitesc;
• că nu-mi mai place muzica ce-mi place;
• că îmi amintește de cineva drag muzica ce nu-mi place;
• că mă stresez prea rar din lucruri pentru care-i inutil și prea des din lucruri pentru care “ar trebui”;
• că scriu noaptea pe-ntuneric și mi se-ncalecă rândurile;
• că orice slash poate să fie back-slash;
• Aciu;
• bordurile;
• bețivii politicoși;
• mucii pe faianță;