Incredibil cât de repede le sare pietonilor încălțămintea din picioare, când îi lovește mașina.

Ați remarcat? Aia se-ntâmplă primul lucru. Nu contează cum s-a produs accidentul, în clipita în care omul se unește cu mașina, efectul imediat – încă înaintea deschiderii airbagurilor chiar, depinzând de forța impactului – e că papucii sunt deja împrăștiați pe caldarâm.

Povestirea de mai jos frizează, atât ca desfășurare, cât și deznodământ, orice fel de convenție științifică formulată până în prezent. Sfidează buna orânduire a lucrurilor ce-o știam și pe care o credeam până acuma stabilă. Amănuntele pe care urmează să le aflați sunt fiecare câte o nouă confirmare a faptului că lumea, așa cum ne-o imaginăm noi greșit, este doar o proiecție șubredă în limitarea puterii noastre de-nțelegere a unui haos care, dacă ni s-ar arăta mereu cu acest adevărat al său chip – și din care aveți “decât” o frântură de lecturat mai jos – ne-ar spulbera pe dinăuntrul capului.

Ceea ce am numit generic “Aventurile peștișorului de pe televizor”, lucrarea de față, are performanța doar aparentă a unui subiect de științifico-fantastic, dar caracterul este la fel de real și rece ca al unui documentar ce nu poate să te facă decât să te gândești mult la tot felul de lucruri, pe care până acum le treceai ignorant cu vederea. Veți avea, în cele ce urmează, ocazia să citiți formidabila relatare a restructurării sistemului putregăit al justiției din țara noastră, printr-un tur de forță demonstrativ, caz pilduitor de voință dusă la realizare, totul la inițiativa fermă și lăudabilă cetățenească a unor oameni cu curaj și capabili să și mobilizeze resurse în acest sens!

Premeditarea

Mă duc, carevasăzică, pe-acolo pe la Universitate, la un loc, ca să mă întâlnesc c-o persoană prietenă de-a mea, fiindcă eu am prietene care-s mai persoane, așa, ele, și cu care mă-ntâlnesc eu în locuri. Și mai exact, ne-ntâlnim așadar, cum vă spun că fac prietenii, la un târg de joburi de PR, că ea oferea acolo… servicii, ca să zic așa, iar cu mine nu se putea vede ca oamenii, în birt. Învârtindu-mă cu vădit interes printre standuri acoloșea, ca să mă hlizesc de situația de criză (sărăcuții studenți stăteau ca la pită) dau de-o companie ofertantă, despre care, pentru a nu-i știrbi identitatea cu migală șlefuită, aleg să nu dezvălui că ar fi Streetwise PR. Ea este o societate de relații publice mai de gherilă, iar asta era trădat de două chestii: zice pe site că-i astfel, dar, mai important, aveau separeul creativ amenajat, precum o casă de oameni în vârstă – la propriu, adică era reconstruit intenționat interiorul unei astfel de locuințe – cu candelabru de cristal din material plastic, televizor alb-negru, mileu pe etajeră și masă de călcat, precum și bibelouri. Cu adevărat fain, “doing versus telling”, concept (e drept, mai de anul trecut) aplicat cu promptitudine profesionistă și în comunicare de la noi. În schimb, un amănunt ce le-a scăpat: la locul deosebit construit acolo, să vină gârlă muncetul tânăr dornic-dornic, lângă tot efortul ăla de neconvențional – în format uman, nimenea. Nu o fată hosteță să zâmbească tâmpițel, da’ să zică pe de rost ceva, nu un reprezentant model, ca să vadă ăia micii cum, nimica-deloc, pustie. Deci de veghe – pauză.

Mâna criminală și corpus delicti

Contextul mai sus descris este unul propice pentru mine, mai ales pentru acțiunea meschină de a șterpeli peștele roș din sticlă expus pentru aplicanți, între altele din recuzită. Acesta este el.

Dar nu sub adăpostul întunericului, prin josnicii sau calificări tâlhărești, ci precum un băiat simțit ce mă cunoașteți, eu nu iau și fug. Am sustras public și vădit ce mi-a plăcut mai mult din scenetă și am lăsat frumos un bilețel, ca să știe oamenii cum să mă contacteze, în vederea negocierii pentru obținerea obiectului îndărăt. Care, pentru mine, în afară că i l-aș fi dat unui amic ce face colecție, practic nu valoarează nimic. De fapt, înseamnă atât de puțin în catalogul meu emotiv, încât ar trebui firma posesoare de el să-mi facă o băutură alcoolică, pentru că l-am găzduit și îngrijit cu atâta gingășie.

Ancheta, indiciile, mărturiile și făptașul

Un alt detaliu poate nu la fel de important e că am mai extras din decor și un stol de două păsări fabricate din porțelan, dar le-am făcut cadou unei simpatice organizatoare a târgului, care l-a returnat frângându-mi inima, ba chiar cu o îngrijorare și responsabilitate ce a devalorizat-o într-o oarecare măsură. Oricum, în complicitatea celor prezenți, inclusiv al mai multor standuri concurente, unii care erau peste drum și erau martori pasivi ai desfășurării evenimentelor și care se hlizeau cu ofertele lor la actul infracțional, am plecat deci cu vertebrata acvatică în poșetă.

Iată ce-am dobândit eu ulterior, fiindcă am dreptul la un proces corect și echitabil, cu acces liber la tot ce-nseamnă documentație în privința acuzelor ce mi se aduc, ca să-mi construiesc – nu? – apărarea.

***

Păgubiții. Urmărirea

Și mă sună a doua zi amica cu care mă văzusem, pe care evident căci căzuse măgăreața, fiind singura care știa ceva despre mine. La târg se dezlănțuise infernul!!! Eu, pe tren. Zic, bine-bine, îi cer să grăiesc eu direct cu oamenii aceștia, dacă le este dificil să mă abordeze. Și-mi dă pe o tanti care avea telefon. Apelez pe doamna în cauză. Mă prezint amabil, că-s un băiat educat, nu vin de la țară să fac provincia de mândra minune. Îi spun că sunt disponibil pentru feed-back, c-am înțeles că aș fi fost compromis, da’ fiindcă sunt un tip flexibil, iaca, să-mi zică opinia ei, fiindcă sunt deschis.

Nici nu se dumirește bine, să-mi spune despre ea, să ne mai apropiem, că io habar n-aveam cine-i, da’ am sunat-o politicos și interesat, îmi place să cunosc lume, să-mi fac prieteni, că răbufnește latura ei mai apropiată de litera legii. Este IN-AD-MI-SI-BIL!

Eu – de acord, chiar cu empatie, fiindcă încercam să mă pun în poziția ei și realizam cu compasiune că nu era tocmai plăcută situația cea ingrată. Mă ceartă ea-n ultimul hal, ce glumițe îs astea? Eu că într-adevăr; pătruns de smerenie, fiindcă fata avea dreptate, ce s-o tot dau după cireș. Că de ce n-am anunțat-o? Just. Puteam s-o anunț!… Îmi declară. Ș-asta-i drept, potențiat de faptu’ că aș fi cunoscut inițial. Bine, cumva contra-productiv conceptului de luat lucruri de sub nasul oamenilor, dacă te programezi în prealabil; totuși, eram spășit, pentru că zicea lucruri bine întemeiate: dacă o avertizam că mă duc acasă cu bunul ei, cum s-ar fi cuvenit, cel mai probabil nu mi-l dădea, în ipoteza c-ar fi fost cineva acolo să-ntreb, dar în mod cert nu se ajungea atât de departe. Eu tot sunt de părere că am acționat destul de transparent, date fiind condițiile. Dar nu vroiam s-o necăjesc cu aspectele astea de finețe. Și o ascult docil. Era răvășită, sărmana. Nu își putea închipui minții așa ceva, făcea eforturi reale să cuprindă cu orizonturile priceperii ei ce se petrecuse.

Gestul meu părea să fi răscolit întreaga organizație. Mai ales fiindcă tot dorea să-mi mai dea pe cineva la telefon. Eu accept, fiindcă simțeam că nu depinde de mine. Domnul, probabil un coleg sau înalt în funcție, mă ia mai familiar, cu “tati, fii atent”, ceea ce m-a mai liniștit. Ulterior doar am realizat că apelativul se folosește în circumstanțele în care urmează un discurs profund juridic și probabil nu vrei să se sperie inculpatul de termenii legali ce i se vor înșirui.

Osânda

După partea introductivă cu “suntem totuși și noi oameni cu două picioare și cap, într-o țară a anului 2009, membră în Uniunea Europeană” (citat reprodus cu exactitate), mie-mi pică semnalul, dar atent cu interlocutorii mei, încerc să dezlușesc cu precizie numărul de ani cu care eram pasibil să înfund temnița. Omul foarte înflăcărat îmi prezintă neobișnuit de pe îndelete proveniența artefactului, care e al Realității TV, îmi prezintă diverse colaborări cu firme de avocatură de-ale lor, că nu vorbește baloane. Mă informează cu privire la dificultățile împrumutării celor ce se află la stand, în vederea construirii prezentării lor într-o cheie ce să denote atât profesionalism, dedicare, cât și imaginație și originalitate. Îmi amintește că dovezile de necontestat (adică ce lăsasem eu acolo, să nu se bată unii de alții în confuzie) sunt în posesia lor, iar ele sunt incriminatorii și vor fi folosite, nu căăă.

Probabil numai auzindu-mă mai tăcut i-o fi trecut prin cap să-mi spună atât de explicit toată tărășenia, dar cel mai mult îl interesa gândul abscons, din spatele acestei întâmplări, care m-a mânat pe mine la asemenea păcat.  Când s-a oprit la un moment dat să mai tragă aer, cred că cel mai articulat lucru pe care am izbutit să i-l zic a fost, ca o umilă explicatie rațională pentru că de ce l-am luat, a fost: “Păi, fără motiv”.

Înduioșat de inocența mea părelnic necontrafăcută, s-a cam calmat el singur pe sine așa și mi-a mai zis despre firmă, despre plângerea la poliție, m-a învățat cu procedurile legale. Eu ascultam conștincios, pentru că aveam o presimțire că mă voi mai confrunta cu situații dintr-acestea delicate.

Apoi a dat câteva ultimatumuri stricte, care se tot amânau între ele, pentru că mi-era imposibil să mă conformez, deși eram cât se poate de bine intenționat. Mă ajută puțin lipsa de operativitate o organului polițienesc de la noi din țară, deci poate scap neprocesat în tenebrele interlopepână până luni, interval în care voi face eforturi să creez o buclă birocratică – să fiu pus sub urmărire, pentru un obiect care deja a fost returnat decorativ unde-i e locul. Oricum, m-au scrofălit în ultimul hal și mi-au secat atât bateria la telefon, cât și zâmbetul copilăresc ce mă făcea atât de drăgălaș, același de care vă îndrăgostiți voi ori de câte ori mă vedeți sau doar vă gândiți că există. Nu mai sunt doar un băiat, acum sunt un bărbat tăvălit prin realitate: unele lucruri NU se fac. Și mă duc eu, deci, pungașul, înapoi (printre altele și cu ocazia jucării de Jenga în Goblin, efectuat pe jumătate cu o seară înainte), ca să mă-ntâlnesc și cu angajații, să le predau ce pescuisem, adică peștele. (Da, știu, distractiv ar fi fost să-i fi lasat să urmeze procedurile și să primească ăla eventual prin moștenire, mai peste câteva neamuri în viitor, pe ramura genetică. Dar prea îmi doream să-i cunosc și de aceea m-am predat, să nu mai fac rău celor din jurul meu, cărora le-am cauzat atât de multă mâhnire.)

Penitența

Am o singură pretenție, chiar dacă unui escroc nu ar trebui să i se mai îndeplinească vreo doleanță: dacă va mai putea comunitatea avea vreodată atâta milostivenie pentru mine: când mă saltă mascații, aș dori nespus să fie reportajul acoperit de Adelin, ca un cerc închis în interesul Realității TV și mărturie a căinței mele.

Oricum, impertinența mea a fost asociată de către autoritățile în măsură, adică tipa aferentă peștelui (deci, fără metafore din astea proxenete, da, vă rog?) ca fiind echivalentul luării a trei litere din numele ei pe scala sfruntării. La acest nivel al însemnătății. Nume al ei care este Lavinia Udrea. Am spus și mai devreme că sunt un om înțelegător și a face neplăceri e departe de mine și ca ipoteză. De aceea sunt deschis la următoarele două variante, ca să încercăm să ne dăm seama ce-ar însemna cu adevărat să-i ciordesc din nume:

1. Lavinia Ud. Să-mi rămână mie “rea”, să nu fie urmă de îndoială că totul a fost inițiat și întreținut doar de lipsa mea de respect, iar fără vigilența ei, lucrurile încă s-ar perpetua în degradarea morală și lipsă de calitate a condițiilor ce le creăm nu pentru noi, ci pentru copiii noștri! Bun simț ioc în noua generație. Numa’ calculatoare și-și-și Internet și gărgăuni.

2. Linia Drea. Eu păstrez a, v și u, care formează un verb la un timp trecut ce simbolizează că odinioară era integră nominal, iar ceea ce rămâne e calea corectă pe care trebuia s-o urmez eu, fără devieri, dacă nu aș fi secționat-o prea timpuriu de “ptă”, astfel încât nu a putut fi așa cum o gândise noua mea prietenă: cosecventă, incoruptibilă, fără colțuri ascuțite care spintecă principii sau curbe înșelătoare care sucesc minți.

Așa. Și ne vedem în ceas de seară, în locuri ferite, undeva la Casa Scânteii, pesemne ca să mă lege și dosească, speram eu în interiorul sufletului meu, fiindcă un sfârșit fâsâit ar fi dat prost în articol, cu arestare era perfect (inițial încercaseră să mă târască pânâ la Otopeni, da’ s-au milostivit de mine).

Reabilitarea

Dar – căcat! – piariștii deposedați de accesorii clociseră până la acest punct culminant un plan de salvgardare. Nu știu dacă s-au uitat între timp pe-aci pe Jeg și li s-a mai conturat în imaginația lor cam care-s urmările și ce mă tentează să fac, care mi-s de regulă intențiile editoriale sau dacă strategiile lor parșive, de oameni care se ocupă cu arta minciunii, iar lumea-i plătește pentru aceste servicii, sunt cele ce-au scornit soluția, dar când am ajuns, s-au trezit ei să-mi dea peștele cadou. Piftom?! Adică mă purtaseră creanga prin toată țara, eu plângând, ei urlând, doar ca să-mi spuie că-mi lasă prada. O tentativă de-ntoarcere din condei specifică industriei lor care cu asta se pricepe. Să transforme ei cu de-a sila suferința mea într-un aproape advertorial pentru ei, nici ăla plătit. Ptaaai! Dar fie! Îi iert, fiindcă inima mi-e de aur.

***

Deci, standul Streetwise PR…