Atât de multe biserici și, totuși, nici un Dumnezeu

Mi se pare aproape admirabilă ambiția societății noastre de a construi și închina temple unor divinități contestabile sau măcar îndoielnice. Care, în majoritatea varietății lor, au promis că vor reveni cu scopul definit de a distruge tot și a ne judeca. Dacă tot trebuie să le așteptăm iminenta vizită, nu mai bine facem frumos curat și stăm cuminți în liniște?

Recent, am rămas în portofelul gol. Spun recent, când acum este încă departe atunci când voi lua salariul. Am epuizat până și rezerva de fise picate după pat, scoase în momente de cruntă disperare cu coada de la mop și investite în tăiței și usturoi, care apoi sunt preparate prin fierbere – după gust – și adăugare de ulei de pe fundul cratiței în care cândva se făceau cartofi prăjiți, din sacoșa de rafie donată de Tudor. Plină. Ei, vremuri bune, de mult trecute. Să nu mă-nțelegeți greșit, ai mei îmi trimit mâncare în găletușe de smântână, de se strică în frigider, dar firesc că mai toate conțin ciuperci sau alte igrediente la și de care eu sunt fie alergic, fie traumatizat din copilărie. Evident, bucatele alese trebuiesc să fie pe placul fratelui meu, că doar el stă acasă toată ziua nefăcând nimic și n-o flămânzi, bietul.

Fiindcă se impune să întrețin singur gospodăria și să-l mențin în viață și pe Moafle, care trăiește pe spinarea mea, toate din leafa-mi câștigată cu sudoarea frunții și sângele vărsat pe țărâna patriei, am fost nevoit să dezvolt o metodă ingenioasă de a mă hrăni. Dar numai cât timp sunt la serviciu. Pentru că, odată ce viu acasă, sunt de strâns blidele sleite de pe masă și închis borcanele cu murături împrăștiate pe toate rafturile și tejghelele.

Vă destăinui și vouă eficienta procedură de a vă asigura un trai măcar decent, cu speranța că lucrați pe undeva cu mai mulți colegi nu atât de bine informați. Cât sunt la locul muncii, mă servesc dezinteresat, reținut dar politicos de la fiecare coleg care mă îmbie ba cu câte un biscuite, ba cu câte un pahar de lapte, mai niște covrigei sărați, uite și o brioșă dincoace, două pătrățele de ciocolată de dincolo, astfel încât, prin pauza de masă, mi-am adunat aproape de-un festin, cu care mă delectez tacticos până sunt sătul. Uneori îmi rămâne și pe orele plecării, să fiu zdravăn și rumen, că mai toți aduc ceva, iar eu am învățat să fiu, prin rotație, mereu la locul și la timpul potrivit, cu ceva treabă. Dacă chiar am o zi în care simt că vreau să mai schimb meniul, celălalte departamente sunt la doar câteva scări distanță, pe care le cobor încet și cu pauze, să nu leșin de efort. Mereu se găsește câte ceva pe la secretariat sau chiar la contabilitate, unde e mai departe, dar merită, mâncarea fiind de-a dreptul exotică, că doamnele de acolo aduc găteli de acasă, nu prostii de alea din comerț, ca tineretul.

Beneficiile acestor aranjamente sunt că voi nici nu trebuie vreodată să întoarceți nimic în această piață a micilor serveli. De la voi vă asigur că nu ia nime’, fiind toate deja primite, iar norma și scorul se pierd, mai ales când este atâta ofertă. Doar să nu faceți imprudența să duceți ceva, atât. Cândva, demult, aveam și eu niște clătite. Da’ asta era cândva. Demult. De atunci am crescut, m-am mai maturizat.

***

Aici o puteți cunoaște pe maică-mea, încercând să-i explice lui Dacian să îi intre în mail ca să-i accepte o invitație pe un Y!Group, ea nedescurcându-se. Cu invitația SAU cu intratul în mail, la alegere. Sau explicația. Închideți toate celălalte ferestre, o să aveți nevoie de concentrare.

Apoi Dacian a sunat-o să-i recitească ce ea tocmai scrisese, să o facă să conștientizeze ce grosolănie a putut încropi din niște cuvinte nevinovate… și ea a zis că nu înțelege, că “Dacian n-are dicție”. Și, vă rog, nu încercați să o adăugați pe messenger. O să-și formateze calculatorul.

***

Unii poate țineți minte poza asta, de prin peripețiile de la Drighiu…

Oricum, iaca ce primim la redacție, de la aproape cea mai drăgălașa Olivia, fanatică Jeg.