Așa, să vadă lumea ce poamă aduce-n casă!

N-am mai vorbit de câteva săptămâni bune de “aia”, căreia-i spunem așa, fiindcă ar fi dizgrațios s-o numim “prietena lui Dacian”, statut cu care nu suntem de acord și căruia ne opunem cu tărie și vehemență, situație temporară căreia publicul a decis într-o votare recentă să îi mai acorde o șansă și se pare că încrederea ne-a fost trădată.

Ei bine, o readucem acum în discuție pe ea, cea care ni-l fură pe Dacian și dup-aia fură idei de pe fotoblogul lui sub pretextul că învață, pornind de la câteva argumente solide: Moafle a plecat la București, deci ne putem desfăta în răutăți, dar – mai important – a venit vremea să renunțăm împreună la ea, pentru el și în numele lui.

Ca să nu fim dramatici și să-i ardem bunurile, cum ar merita, totuși, o să ne gândim la câte ființe trăiesc lipsite de luxul pe care ea și-l asumă, de parcă l-ar merita, și îi vom licita aici, pe Jeg, tot avutul ei nedrept ce l-am putut găsi colea, infestând redacția Jeg. Ca regulă de pornire, să se consemneze că ea nu-și poate cumpăra înapoi boarfele, indiferent cât e dispusă să ofere, fie personal sau prin intermediari.

Astfel, cu această festivă ocazie când îi zicem în cor “Iubito, ești pa!”, gama Jeg vă oferă:

Un minunat tricouaș cu mânecuțe lungi, guleraș și dungulițe felurite, pentru ștrengarul tău ce-ncepe clasa-ntâi. Vom porni de la suma modică de 39.000 ROL, constând în valoarea materială a produsului, că sentimente nu-s, și ne oprim la acest preț, adjudecând articolul vestimentar primului sosit.

Continuăm cu o fină țesătură în varii culori terne, alcătuind această cârpă cu impresii de eșarfă, ideală pentru femeia de serviciu din tine. Pentru că are franjurii ăia debili, se va începe de la proverbialul “2 lei”, că nu poate face mai mult, iar limită maximă nu există. Oricât va fi diferența dintre suma oferită și aceasta de la care s-a mers, banii vor fi donați pentru blocarea numărului de telefon al individei pe toate cartelele ce le dețin familia noastră și apropiații.

Vom încheia această sesiune generoasă de balcon-sale cu ultima inepție cu care-i cumpără iubirea naivă, o lampă de producție Ikea, care n-are nici o vină-n sinea ei, dacă nu ar fi procurat-o numita, iar săracul instrument de iluminat n-ar fi ales să-și dea duhul tragic, la v’o trei zile de uzură. Nici nu-i punem un preț, dați, acolo, cât aveți mărunt.

Mna. Aștept mușterii. Nu returnăm (proastei) marfa cumpărată.

***

O să vă-mpărtășesc ce a mai ajuns, dintre lucrurile ce nu sunt îndreptățite, să-mi provoace mie vomă-n gură: oamenii care “n-au chef”.

De ce? Pentru că trebuie să îți irosești foarte inutil sentimentele ca să te treacă vreodată neavutul chefului. Nu-mi imaginez cât de slabă sau influențabilă poate să fie o persoană care ajunge să fie nechefuită de către ceva. Că așa bănuiesc că se-ntâmplă, nu? Altfel nu-mi explic.

Mai citeați mai demult pe Jeg despre persoanele care folosesc ora ca scuză, în contextul de “e prea târziu să procesez ce îmi aglutinează simțurile”, de parcă un atac cerebral n-ar funcționa prea devreme în week-end, sau “eu, dimineața, când mă trezesc, abia că reușesc să fiu homo, sapiens vine pe la prânz”.

Mna, cam așa și cu cheful. Sau dispoziția, cum mai e referită. Fără-ndoială că, pentru cine practică aceste mici tertipuri ale comodității “la modă”, se găsesc cele mai tembele și nesolicitante situații. De exemplu: să trimită cineva un ceva pe mail. Sau să-ți paseze ceva, de pildă, hârtia igienică, de la o distanță de se ajunge la ea cu un membru, fără să se ridice de pe cur.

De cele mai multe ori, cheful sau dispoziția ascund, de fapt, un minim efort. Niciodată nu se-ntâmplă să n-ai chef de – să zicem – mers la război. Acolo te caci pe tine de frică și cam atât. Și e cam și una dintre puținele situații în care e acceptabil, cealaltă e când ești bătrân. Nu tre’ să ai dispoziția să mergi la budă. Nu există, de altfel, o dispoziție pentru a merge. Există abilitatea de-a avea două picioare funcționale alternativ. Deci să n-o ai, pe ea, “dispoziția de ceva”, te prinde mai des la nevoia de a te scârma în nas sau alte astfel de îndeletniciri sisifice.

Negreșit că persoanele care descoperă aceste breșe extrem de utile, prin care se mai pot beși ca să-și întârzie procesele fiziologice de excreție, nu evită nici să pozeze cu orice ocazie în victimele penibile care se complac a fi. Ba chiar se mândresc, deoarece, pentru majoritatea, “nu am chef azi”-ul reținut în clasa a 9-a, pe când încă nici că-și înțelegeau reacțiile trupești, da’ noroc că citeau Bravo, e destul pretext să se constrângă la a-l urma.

În acest fel, a nu avea “dispoziția necesară” este tot o rigoare, doar că auto-impusă, iar ea se face prin mai multă caznă decât înseși ostenelile pe care-ncearcă să le înlocuiască. Recte, să nu ai chef de ceva faci cu mai multă greutate decât să ai, fiindcă, la fel ca hainele, ceva care te strânge și-ți intră-n cur e mai la modă.