Jurnalul Editorialistic de Groza

(citat de Călin Crainic, 31 octombrie 2009)

***

Participă la cinj categorii: mâncăruri tradiţionale româneşti, mâncăruri din bucătăria internaţională, blog cu cele mai frumoase poze, dulciuri diverse şi fripturi. Îl veţi vota la: toate. Vă trebuie cont, se face cu uşurinţă. Maaarş!

[acest promo a fost plătit cu trei mese romantice fără lumânări şi cu sex la final, în doi, la alegera mea, cu cine oi fi vrând, gătite de Hădean şi plătite de nime’; cu ocazia asta afli şi tu, da?]

***

Io de când am slăbit am o plăcere patologică de a râde de graşi. Mi se par cele mai penibile prezenţe sociale, prin simplul fapt că sunt aşa, indiferent dacă se lasă singure să ajungă în halul ăla sau au vreo problemă care nu depinde de ele – nu mă interesează. Râd de graşi când îi văd înghesuindu-se între două obiecte prea apropiate pentru opinia lor despre spaţialitate, râd când îşi trag pe ei ceva ce-au procurat special pentru a-i încăpea la limită şi a falsa evidentul şi fac mişcarea aia alternativă din genunchi, ca să reuşească, în timp ce li se zvântură plasele cu dulciuri în mâinile cu care se îndeasă mai adânc, râd când îi văd plescăind la foodcourt-urile din mall-uri, când cea mai grea încercare e să găsească o masă cât mai apropiată de tejghea şi râd când îşi înfig feţele bucălate în şaorme, din mers, noaptea, la ora închiderii.

Râdeam şi când eram eu gras, cu o anumită vinovăţie, că în suflet mă credeam suplu şi victima unei perioade de abrupt declin. Da’ acuma, că am scăpat, parcă am o poftă ce-o-nlocuieşte pe cea gastronomică de-a hăhăi de ei, graşii, şi de cum sunt ei graşi. Şi să râd şi mai tare când se supără pe mine şi îmi amintesc cu reproş că şi eu am fost gras, gras rău şi penibil şi aş putea să fiu gras iar, dacă nu am grijă sau poate dezvolt o problemă cu tiroida şi n-o să am ce să fac. Mă doare-n pulă! Pe care mi-o văd!

***

După graşi – care sunt, de altfel, destul de greu de ocolit – mie-mi place să mă mai distrez de oamenii care merg să se uite la muzică.

Pentru că am fost acum câteva seri la un concert, al unei formaţii. Nu mai ştiu cum îi zice,  cred că “The Others” şi cânta cu ei şi ăla cu cioc de la Luna Amară. Am fost la acest concert, am plătit să intru şi până la urmă asta a însemnat concertul: să mergi să vezi cântece. Culmea cum stau ei toţi oamenii şi se uită în direcţia de unde cântă artiştii. Şi apoi aceştia din urmă îi conving pe primii să se simtă bine, să facă ceva deodată şi toată lumea acceptă complice, începând astfel să danseze, bucurându-se la unison.

Iar cei de pe scenă se dovedesc recunoscători la finalul fiecărei interpretări, recunoscători că lumea a fost atentă şi receptivă la mesajul lor. În aceste momente de respiro, lumea stă, uitându-se mai departe, mulţumindu-le cântăreţilor înapoi, care mulţumesc lumii.

Apoi formaţia începe să cânte iar, iar lumea să danseze. La sfârşit, se termină concertul şi trupa pleacă hotărâtă. După care concertul începe din nou, încă un pic şi se termină a doua oară de tot.

De exemplu, acasă rar dansează cineva pe muzică şi niciodată dansează uitându-se la de unde vine sunetul.

***

Şi-mi mai plac ăia care tot încearcă cu disperare să trimită mesaje de unde nu este semnal. Ăia care de obicei trăiesc în timp real o dramă, îi vezi adulmecând aievea cu telefonul. Nu, nu ăia care îs sinistraţi cu piciorul rupt într-o râpă înzăpezită şi încearcă să apeleze salvamontul. Nu. Mă refer la ăia pe bune: sms la ceva pizdă. Răspunsul prompt la ceva chiar relevant. “Şi eu te iubesc”-ul necesar. Sau care se luptă cu ultima liniuţă a bateriei, în vijelia datelor vitale care se trebuiesc transmise, când butonul de trimis se confundă cu ăla de închis. Şi niciodată nu ştiu dacă a ajuns.

***

***

După care m-am dus la un restaurant italienesc de p-aci, îi zice Napoli Centrale, unde, cu intenţia de a mă căca, am intrat la budă. N-am trecut nicăieri printr-o experienţă de întărire de caracter mai zguduitoare decât când m-am căcat în budă la Napoli Centrale. În budă la Napoli Centrale, în camera bărbaţilor, aşa ca mine, nu era hârtie igienică. Aşa că m-am dus la femei, furând hârtia lor igienică şi aducând-o la noi, bărbaţii. Cu hârtia obţinută am tapetat colacul de de pe veceu, doar ca să descopăr aşezându-mă pe el că e desprins din şuruburi, patinând artistic la fiecare încordare a sfincterului pe smalţul bine lustruit de pişatul coroziv al precursorilor mei.

În faţa alunecoasei buzi era strategic turnată pe jos apă cu săpun lichid, astfel încât să nu mă pot sprijini în picioare de sol şi să fac caca în cumpănă. Aşa că, într-un echilibru precar oferit de simetria geometrică a vârfurilor feselor mele, am căcat precaut toată cantitatea ce era nevoie şi m-am ridicat de pe vas într-un triplu tuluţ aterizat cu întoarcere.

Pentru că nu îmi rezista musculatura, n-am putut face şi felul întâi cât eram aşezat, aşa că a trebuit să termin procesul fiziologic la budă verticală. Unde, tactic: un alt amestec înşelător de apă cu săpun lichid, fix pe unde-ar trebui să mă proţăpesc eu cu picioarele. Am executat urinarea într-un singur jet, fără scuturat, în scurta perioadă dintre poziţia de drepţi şi şpagat lateral complet, cu ridicare prin fandare şi piruetă pentru juriu.

[Mulţumiri eterne lui Mişu 3.]