Sunt, deci exist.

sari la comentarii

Aveţi vreo explicaţie raţională pentru care, în marea majoritate a filmelor porno japoneze, e cenzurat doar penisul? Penisul bărbatului, mă refer; pentru că există o varietate largă de penisuri în acest gen artistic, pentru cei care sunteţi fini consumatori. Întreb, deoarece mie mi se pare deopotrivă discriminator. Prima dată faţă de femei, ele nefiind considerate destul ce obscene cât să fie cenzurate, nici chiar în contextul în care ar trebui. Chiar dacă în alt context ar fi invers, adică ar fi discriminator să fie considerate obscene, când ele-s, mă-nţelegeţi, delicate. Şi, în al doilea rând, faţă de bărbaţi, cărora, chiar dacă n-am vrea să zicem explicit că ne-am plăcea să le vedem pulele, totuşi n-ar trebui acoperite, în contextul în care vaginele, vibratoarele sau… imperfecţiunile genetice ale omoloagelor lor feminine sunt la vedere. Mi-a povestit cineva, zic.

***

Fără îndoială, cel mai tâmpit lucru pe care îl mai puteau inventa oamenii în întreaga lor existenţă, după ce au tot construit de capul lor structuri mai înalte (chiar decât cele deja făurite de natură), doar ca să aibă de unde se arunca de mai sus, când au epuizat toate scenariile posibile care să poată să depăşească oarecumva, în pericol, măsurile de siguranţă pe care tot ei le dezvoltaseră şi odată ce au reuşit să se adune strâns alăturea, într-o celebrare sportivă a însuşi motivului care-i dezbina – competiţia… este conceptul de dublu-maratonul.

Nimic nu s-a nimerit mai imbecil în lume decât organizarea a tot ce era putea fi mai istovitor omeneşte – maratonul, inspirat dintr-o cursă din vremuri antice, în care singurul participant a murit. Până acum. Când s-a decis, totuşi, că ar fi poate prea puţin.

***

Mi-am dat seama că am început să nu mai folosesc, în vorbirea pe gură, din viaţa reală, unde-mi pot exercita liber darul graiului cu glasul vocii mele, cuvinte simple. Ci le înlocuiesc cu propoziţii cretin formulate, într-o încercare complicată (nu inteligentă) de a explica ce vreau să zic. Spre exemplu, vroiam să îi povestesc uneia că eram odată, undeva, într-o baie şi trebuia să ies în puţa goală de la duş, ca să iau de la depărtare… SĂPUN. În schimb, n-am zis SĂPUN, ci i-am zis că trebuia să ies în puţa goală de la duş, ca să iau de la depărtare… “din aia ca să te speli pe mâini cu ea, ştii… aia-ni, cum îi la din aia”, în timp ce cu mâinile mimam preţ de 20 de secunde, ca un alienat mintal, luatul săpunului şi frecatul cu el pe mâini.

Dup-aia, când stau la masă, nu ştiu zice “dă-mi” şi “şerveţel”, care-i o alăturare relativ simplă de cuvinte nu ieşite din comun, ci am impresia că, dacă-s murdar pe mâini, nu-mi pot folosi coerent corzile vocale şi tre’ să îngăimănez isteric “Îîî… mi! Ă! Ă! Ăî-mi!”, gesticulând prin aer cu degetele arătând ba cu fiecare în altă direcţie, ba cu toate deodată către mine şi negând (refuzând) obiectele pe care mi le propun comesenii, încercând să mă ajute, cuprinşi de milă.

***

Xeros

Lăsaţi, că se putea şi mai rău; o nimerit primul “x”.

***

Acuma să fi tot fo’ f’o câteva săptămâni când mi-am procurat nişte bucăţi de canapea, din magazinul Auchan, specializat în canapele, biciclete, accesorii pentru animale de companie, ciorapi la legătură, struguri şi care are şi brutărie proprie. Lângă micuţa cantină improvizată lângă feronerie. Şi covoare la metru pătrat. Da, mi-am procurat cele necesare înainte să-mi donaţi banii de triciclu şi de criza financiară. Cu bani proprii. Cuiva.

Când am ajuns acasă, am montat bucăţile de canapea una de cealaltă, rezultând într-o canapea. La câteva aşezări obosite distanţă, una dintre bucăţile de care vă povestesc a cedat şi s-a rupt pe la mijloc în două; ameninţând astfel tot sistemul.

Am  decis să nu reiau întreaga procedură a achiziţionării, în ordine inversă, prin demontare, ducere înapoi, iar apoi din nou, schimbare şi transport, remontare, rupere. Ci mai bine să mă deplasez singur la vizuina celor vinovaţi şi, sub adăpostul unui coş care să dea aparenţa cumpărăturilor, să fur o altă zăbrea de lemn, în locul celei defecte, de pe canapeaua expusă vizitatorilor, adică exact aceea afişată acolo ca să mă convingă pe mine să cumpăr o surată dintre ale ei, din depozit.

Procesul fraudulos-chirurgical de extragere a coastei de mobilier a durat aproximativ 25 de minute, cu învârtit de diversiune şi tot tacâmul, până când am putut să mi-o vâr în pantaloni şi să umblu spre ieşire cu ea până în brâu, ca-cum-virgulă aş fi fost operat la un coi de torsiune testiculară. Am fost într-atât de iscusit, încât nu s-a prins nici Mirmen care, până am furat obiectul, a hălăduit în necunoştinţă de cauză prin hypermarket, după care nu şi-a dat seama că-mi scoteam chiloţii din fund la fiecare pas.

Însă, mai de curând, dezastrul a lovit! Una dintre bucăţile de plastic care susţin zăbrelele-victimă s-a decis tam-nesam că ea se strică. Ceea ce a adus din nou canapeaua mea în pragul catastrofei. De atunci, stăm doar cu câte-o bucă pe ea. Pentru că, fără jumătatea ei de plastic, partea de lemn scapă mereu din cadru şi se aruncă în gol, în repetate tentative de sinucidere, ori de câte ori o presez şi îşi aminteşte că n-are pe nimeni de cine să se agaţe.

Am încercat să merg să fur alta. M-am simţit urmărit. Faţă de lamelele din lemn, capetele de plastic sunt mai greu de extras, pentru că sunt înfipte în nişte găuri mai subţiri decât sunt ele groase. Am şi rupt una (ceea ce nu trebuia să fac), încercând s-o scot, până când a trebuit să mă fac nevăzut, abandonând-o moartă, pe podeaua magazinului.

De aceea, ofer ocazia vizionării oricărui film cu toate cele necesare (la cererea câştigătorului), urmărit alături de mine, pe canapea, oricui reuşeşte să fure o chestie de aia de plastic şi să mi-o aducă. Atenţie, trebuie trase afară forţat (foarte) şi rapid, să nu le rămână puţele alea în cadru. Cel mai uşor e să trageţi de una de aia de lemn în ea, după care alunecă jos uşor. [Auchan este în Iulius Mall Cluj, iar canapeaua prin mijloc, apoape de secţiune de scootere/biciclete, la mobilier.]

***

Vine Secu’!

VineSecu

Nu, mă. Ho!

[Editare ulterioară: Cineva sugera că am mai avut titlul ăsta. Şi parcă şi eu îmi amintisem, la un moment dat, că l-aş fi folosit. Da’ n-am găsit dovada că m-aş plagia singur. Şi apoi am uitat iară. Şi am uitat să vă spun că, deşi mă plagiasem singur, am mai plagiat şi pe alţii. Că mai avusese un unu’ titlul. DAR, pentru a evita orice conflicte de interese, l-am rugat să nu-l mai fi avut el şi gata. Să fie al meu, pe cale oficială. Şi, deci, este. Apoi am descoperit că l-ar mai avea şi încă câţiva, cărora le transmit: Folosesc acest titlu. De faaapt, pentru a evita o confuzie, vă rog să-l ştergeţi voi şi să-mi aparţie mie.]

2 comentarii

zi si tu ceva
  1. Decembrie 4, 2008 la 03:10
    link permanent
    Lizzy zice ca:

    sunt si fara sa fiu.

  2. Aprilie 26, 2014 la 07:10
    link permanent

    Precisely what I was searching for, thankyou for posting .

un trackback

  1. […] dar nu. Doar “tot aşa”. De exemplu, prima dată am luat o tijă dintr-alea de lemn, ce mi se rupsese a doua zi, în canapeaua luată de la ei cu 24 de ore înainte. V-am mai zis, că-mi trebuia. Ca să nu […]

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)