Jurnalul Editorialistic de Groza

Adică “am o clătită şi jumătate stricată” sau “am o clătită şi jumătate stricate“? Nu ştiu, zic.

Nu mai pot să mă duc ca oamenii normali într-un bar şi să cer un ceva de portocale fără să fiu întrebat cu o complicitate discretă dacă nu cumva e vorba de “portocale roşii”. De parcă e evident între mine şi barman c-am fi având noi doi vreo-nţelegere tacită, atât de tacită, încât eu nu-s conştient de ea, iar el întreabă de complezenţă, ca pe-un muşteriu mai vechi şi ramolit.

Ei bine, NU! Nu portocale roşii. Portocale portocalii! De unde şi numele lor: acela de portocale! Există, ce-i drept, nişte fructe de culoare roşie, denumite – cam pe acelaşi sistem cu portocalele – sugestiv roşii! Or eu nu din ăstea cer, nici un mix între ele. În regulă – la fel şi în cazul roşiilor, nu mai există un aprozar în care să nu fie roşii “de alea portocalii”. Dar eu cred că am dus-o prea departe cu amănuntele. Şi să mai ai pretenţia ca lumea să fie pe faţa pe care-a fost creată, când noi am întors-o pe dosul care ne-a convenit…

Consider că a trecut prea mult timp ca să mă mai pot abţine: gata, bă, cu “gen”!

Destul! Cuvântul Gen a trecut de mult de stadiul incipient din lexic, când săracul însemna doar tip sau fel. Acum Gen este bogat, el este becaliul morfologic. Acum el înseamnă mai multe. Gen… absolut orice. Cândva în evoluţia sa, era folosit şi cu sens de pildă sau exemplu, dar acum a ajuns sexy brăileanca vocabularului. Gen este folosit abuziv de toată lumea şi nu mai doar înseamnă ceva, ci el este totul. Ştiţi că era-ntrebarea aia ce lumea o vroia mai ieşită din comun: Care-i sinonimul lui sinonim? E Gen.

Gen a ajuns atât cuvânt, cât şi semn de ortografie, uneori chiar delimitându-se pe el de sine, prin pe el însuşi… Adică trei Gen unul după celălalt, altcătuind un enunţ complet. De fapt, am întâlnit câteva cazuri în care oamenii îl utilizau într-un singur exemplar pe post de propoziţie. Deci doar: Gen. Atât. Nici măcar într-o conversaţie. Gen poţi zice când aştepţi. Singur. Gen este o întrebare, al cărei răspuns este Gen. Câteodată, când se plictiseşte să alcătuiască singur într-un mod coerent întregul text, Gen se depărtează de un cuvânt şi devine interjecţie. Acum că Gen este, până la urmă, singurul substantiv comun simplu care se scrie cu majusculă, se va transforma în sunet. Va intra în alfabet şi va dizolva celălalte litere de care nu va mai fi oricum nevoie. Gen Băsescu.

***

[sincere aprecieri Zulugărfii]

***

Piţipoancă de ce nu se scrie cu y? Printre alte chestii cu care s-ar putea scrie. Cum ar fi, să zicem, cu căcat. Ar fi doar firesc. Este cuvântul ideal pentru asta. Priviţi la fitze ce bine s-a descotorosit de ţ. L-a prostit, s-a folosit de el, l-a-nşelat şi-a trecut mai departe. Ăsta s-a-mbătat de-i pică virgula din gură şi nu mai ştie nimenea de el, s-a împrietenit cu ş, fosta lui shukar, un bisexual care mai umbla şi cu c.

***

De ce – vă-ntreb pentru un prieten – nu există masturbare virtuală, cum este, de pildă, sexul virtual? Chiar dacă eu susţin teoria că sexul virtual e, de fapt, masturbare de-adevăratelea. Totuşi ar fi (îi zicem convenţional) normal ca degenerările ăstea comportamentale să se oglindească în toate mediile în care a reuşit măcar una dintre ele să treacă. La fel şi telefonic – există sex pe această cale; la fel şi masturbare, doar că unul dintre interlocutori nu ştie, iar celălalt nu are nevoie de consimţământul primului. Acesta fiind şi singurul caz în care fapta nu se confundă cu violul. Dar pentru că nu este nici activitatea asta atât de permisivă precât aţi vrea unii (în speţă, cei care nu se descurcă în parametrii actuali), să convenim că n-a reuşit să pătrundă în scrisori offline (motiv pentru care acestea au şi pierit). Şi să nu ne hazardăm nici la sex prin porumbei călători (motiv pentru care aceştia ar fi pierit). În situaţia economică actuală, înainte să răsară ideea, propun sexul prin curierat. Vine o domnişoară cu aspect îngrijit, se fute şi se plăteşte, ea se întoarce la compania unde este angajată şi trimite un domn prezentabil mai departe, care fute destinatara.

***

[primită şi acceptată cu recunoştinţă de la Mihai Colibaba; aşa-l cheamă]

***

Iar după ce analizaţi cu clătitele de mai sus: nici cu “jumătatea” asta nu-s prea convins. E o estimare sau e un număr? Fiindcă, dacă-i estimare, e una destul de precisă. Ştim foarte bine că cel mai greu e să împarţi ceva în centru. Pe de altă parte, dacă e număr, nu se poate număra, ca să se acorde adjectivul după el: o clătită, o clătită şi jumătate, două clătite. Dacă nu se poate număra, jumătate e practic nicicât. Noi ştim logic că e 0,5 sau 1/2. Totuşi jumătate-numărul apare şi între toate celălalte numere, nu numai între primele două. Care nici măcar nu-s primele două, fiindcă sunt şi sub ele alte, cu minus. Deci “primele două” ar fi, de fapt, pe la mijloc, adică la jumătate. Şi, întorcându-ne la asta, ce-i cel mai greu de împărţit în jumătate, dacă nu un infinit?

***

Deci, fără deci, când eram mic, era în vogă piesa “Rugă pentru părinţi”, de Ştefan Hruşcă. Melodia aceasta este o tânguială din aia morbidă, în care părinţii “se sting”, noi îi “privim cum se duc”, în mare parte suntem şi de vină, iar ei urmează unul după altul. Da?

Mirmen şi Carcea, cei doi membri ai cuplului care mi-a dat viaţă, aveau o pasiune bolnăvicioasă a pune cântarea asta macabră ori de câte ori făceam ceva rău. Stăteau cu mâinile încrucişte la piept, întinşi pe pat, mimând că ei, de fapt, se relaxează şi ascultă muzică. Dar clar mi-era dedicată. În special de către taică-miu, care se şi ştia cu cântăreţul, la concertele publice şi ulterior private ale căruia mă târa de fiecare dată când ăsta apărea prin Zalău.

[alternativă YouTube]