Jurnalul Editorialistic de Groza

[să-i spună careva Bibliotecarelui că i-am scos adresa; istericul]

“Ah, dacă ne-am fi cunoscut în alte circumstanţe… Sau deloc.”,
îi spuse Dacian Siei, între alte lucruri pe care Dacian le spune.

Auto-interviu

Este o zi mare pentru publicistica online şi pentru publicista offline (pe care le cunoaştem împreună sub titlul generic “publicistică”). Cu toţii ne punem întrebări în viaţa noastră de zi cu zi şi foarte rar găsim răspunsuri. Suntem, deci, vedetele propriilor noastre existenţe şi ne paparazzăm pe dumneanoastră constant, de la dilemele vieţii, la poze cu telefonul în oglindă. Ei bine, pentru că eu am şi o gazetă de perete în acest sens, iar ea este tipărită din cap şi lipită cu aracet pe Internet, pot să arăt şi la popor…

O să ne referim convenţial la reporter cu “eu”, iar la intervievat tot cu “eu”, din motive lesne de înţeles, mai concret pentru că ambii sunt eu, prezentându-vă primul interviu cu mine însumi (şi în general primul interviu cu oricine însuşi sau cu însuşi cineva, depinde cum vreţi s-o luaţi).

Eu: Darius, pot să-ţi spun domnule Groza-Bîja?
Eu: Da.

Eu: Domnule Groza-Bîja, s-a tot zvonit că uneori faceţi şuşu direct în ghivetă, pentru că vă este prea lene să vă aşezaţi pe vasul de toaletă şi fiindcă dacă încercaţi din picioare, vă este prea lene să ştergeţi de picuri colacul, pe care v-a fost prea lene să-l ridicaţi. Este adevărat?
Eu: Îmi permit să nu răspund la această întrebare evident tendenţioasă.

Eu: Domnule Groza-Bîja, confirmaţi ipoteza conform căreia daţi vina pe prezervative ca să vă scuzaţi unele erecţii să le spunem domoale, plângâdu-vă că vă strâng, în acelaşi timp insinuând că aveţi un penis destul de generos, dar de asemenea vă alegeţi doar partenere care nu sunt de acord cu alte soluţii anticoncepţionale, deşi vor totuşi să se simtă sigure în timpul actului sexual?
Eu: Îmi permit să nu răspund la această întrebare vădit părtinitoare.

Eu: Domnule Groza-Bîja, aţi afirmat de atâtea ori că sunteţi o persoană lipsită de caracter sau cel puţin cu un caracter îndoielnic. În ce măsură menţineţi această faţadă doar ca o unealtă de înşelare a încrederii unor persoane slabe de înger, ale căror naivitate v-ar putea aduce beneficii mai mult sau mai puţin imediate? Şi aici aş avea şi o întrebare de follow-up.
Eu: Îmi permit să nu răspund la această întrebare puţin zis fitilistă.

Eu: Şi atunci, în momentul în care cei din jur reuşesc să desluşească mecanismul meschin al acestei strategii, încercând să vă reproşeze sau impute comportamentul nedrept, recurgeţi la a le aminti că exact acest fapt i-a atras la dumneavoastră?
Eu: Îmi permit să nu răspund la aceastră întrebare în mod clar intrigantă.

Eu: Domnule Groza-Bîja…
Eu: Da?

Eu: Domnule Groza-Bîja, recunoaşteţi că nu luaţi bani de la Năstase?
Eu: Îmi permit să nu răspund la această întrebare menită să denatureze.

Eu: Domnule Groza-Bîja, cât de multă încredere aveţi în ideea că veţi scrie mereu bălării, iar lumea va continua să vă urmărească sau chiar laude pentru asta, chiar dacă în spatele cuvintelor nu sunt nici măcar litere?
Eu: Îmi permit să nu răspund la această întrebare ce intenţionează să mă discrediteze.

Eu: Domnule Groza-Bîja, pot să vă pun o întrebare deranjantă? Sunt neafiliat politic sau editorial.
Eu: Nu mă deranjează întrebările.

***

“Hâc!”, neuronii

O fată m-a întrebat dacă la Zalău se vorbeşte cu accent. Că ea a ascultat nişte înregistrări audio cu mine, iar eu vorbeam cu accent. Iar eu sunt din Zalău. Şi a vrut să ştie dacă aşa e în Zalău. Şi probabil dacă nu cumva mă prefăceam eu.

***

Cronică

Haideţi să vă zic un film. Se numeşte “10.000 BC”. Moare la sfârşit (ca să nu vă ihnibe spoilerele, zic). Acţiunea se petrece pe un tărâm îndepărtat. Nu ştim unde exact, dar nici nu contează, pentru că ulterior personajele trec şi pe alte tărâmuri. Nu ştim nici când anume se petrece acţiunea. Ştim că e demult, tare de mult, poate chiar în viitor.

Începe cu o femeie, care-i un fel de oracolul din Matrix, combinat cu Whoopi Goldberg. Tot cam pe la punctu’ ăsta, unul din rolul pe care-l pot defini doar drept al tatălui lui Van Damme (da’ el nu joacă în film) îşi părăseşte poporul, dar de fapt el nu-l părăseşte, ci merge să-l salveze, da’ nu-l salvează, că moare mai târziu, când se întorcea cu un săculeţ de grăunţe (despre care aflăm doar la sfârşit). Mă urmăriţi?

Există mulţi elefanţi în film, unii domestici, iar alţii sălbatici, cu toţii extrem de periculoşi, în timp ce toate celălalte animale sunt şi ele toate periculoase şi toate cât elefanţii de mari. Nu există animale prietenoase (precum nu există animale mai mici decât elefanţii), decât un tip de strămoş al tigrului, care îi hoavăr cu eroul din film, fiindcă acesta l-a rugat să nu-l mănânce, la un moment dat, când căzuseră amândoi într-o groapă. În schimb, din punctul de vedere al staturii, este şi el cât un elefant, la fel ca toate celălalte animale, în marea lor majoritate foarte periculoase.

Până aici, toate bune, că veniseră barbarii din timp şi-i furaseră iubita, pe care o găsiseră când era mică pe jos şi evident că era o profeţie, deci exista intrigă, nu-i bai.

Şi deci barbarii fug, cărând după ei o mână de sclavi, de băştinaşii care vor să recupereze femeia. Nu ştiu de ce fug, că iniţial căsăpiseră f’o câteva zeci dintre băştinaşi aşa, de mic dejun, cum se crăpase de ziuă… Orişicum, cert e că acuma fugeau, cu ce apucau, cu cai, cu bărci, iar pe drum îi mai mâncau câte-un struţ-doi, fiecare cât un elefant. Foarte neplăcuţi erau struţii, foarte, foarte lipsiţi de bun simţ.

Pe de altă parte, în timp ce-i urmăreau băştinaşii, însă aceştia pe jos, prin deşert, fără baterii la telefoane, prin junglă (struţii la tot colţu’), peste râuri, se mai întâlniseră cu alţi băştinaşi, ieşind plictisiţi din păpuşoi (că era alt anotimp acuma), care au decis să-i ajute. Deci se strânseră aşa, estimativ 3 sau 4 milioane de băştinaşi, aproximativ întreaga populaţie a Globului la momentul respectiv, deşi nu ştim sigur când se întâmplau evenimentele, aşa că puteau fi la fel de bine nu toată populaţia Globului sau mai mulţi decât toată populaţia Globului. Până când i-au ajuns pe barbari din urmă, cam când aceştia din urmă descălecau sclavii la un Fanta, lângă templu.

Bun, iar după ce s-au acomodat, băştinaşii, care pândeau de după deluleţ, tot trimiteau cu consecvenţă în cetate pe unii dintre ei la băştinaşii prizonieri şi împreună îngropau suliţe prin bătătură, da’ de le-or trebui mai târziu. Ziua ieşeau să-i biciuiască barbarii, ca să le dea impresia că sunt sub control, iar seara cleveteau în taină cu un înţelept orb, fostă slugă de-a zeului tiran, ţinut ascuns de sclavi într-o cămăruţă subterană de ceva ani încoace, în caz că le-o trebui, ca suliţele.

A! Am uitat să spun că înapoi în tabără, de unde plecaseră, oracolul Woopi Goldberg din Matrix trăia şi murea la umăr cu războinicii porniţi la luptă. Cum pica unu’, cum îi curgea sânge din nas, dacă bătea viscolul, ei îi era frig în locul lor şi tot aşa, faze în care sătenii nu ştiau ce să-i mai dea să-i treacă.

Şi tot aşa, până când ăia din deplasare s-au hotărât să-i atace pe stăpânitor, respectiv pe acoliţii săi. Pe care i-au omorât cu toţii şi au dat foc la corabie. Deci în 30 de secunde, tot. Filmu’ durează o oră şi ceva. Da’ întreaga prosteală s-a petrecut în sub un minut. A trebuit să dau înapoi, că nu-mi venea să cred. Nu se aşteptau mai marii să moară conducătorul, aşa, tam-nesam, dăramite eu. Deci au scurtat deznodământul, iar un general a ucis-o în fugă pe fata după care veniseră băştinaşii.

Nici o problemă, că eroul nostru îl omorî imediat înapoi, cu aceeaşi suliţă săgeată suliţă săgeată sabie suliţă săgeată (nu mai ştiu). Totuşi, fata se duse. Hait!

În această clipită ăla bun n-a mai suportat şi a început să zbiere ca un descreierat la un elefant ce se îndrepta spre ieşire, fără să se bage-n seamă cu personajele. Iar elefantul se uita plin de surprindere înapoi la el, de parcă i-ar fi cerut o ţigară, iar el nu era fumător. Moment în care, undeva în spatele camerei, unde nu se vedea, a înviat fata.

Fără explicaţii, fără motiv, doar şi-a revenit. Nu ştiu ce sau dacă s-o fi întâmplat ceva, că nu filmau în direcţia aia, da’ fata era bine mersi, zâmbea. După care povestitorul s-a trezit şi a făcut onorurile. Sfârşit.

Erată: Am omis să notez că toate triburile vorbeau în limbi moarte, ciudate, horcăind şi înecându-se; mai puţin tribul principal, care vorbea o engleză cu accent.

***

Am găsit asta pe jos, pe Internet, după un tipar mai vechi. Nu am făcut-o eu, nu ştiu cine şi nici nu vă zic.

[posibil context]