Jurnalul Editorialistic de Groza

Nu ştiu.

Fără deci se duce maică-mea la sediul operatorului nostru de telefonie mobilă. Nu vreau să-l prejudiciez, aşa că o să-i zicem Orange. Şi mergând ea acolo, a descoperit că s-au strâns tot felu’ de puncte de ălea, mulţam fain, dat fiind că “vorbim interminabil la telefon în valoare de MI-LI-OA-NE, fiece flecăreli, cu toate mâţele de prin birturi şi mai ales tu, Darius“. Numa’ bugăte (destul, pentru cititorii din Capitală) puncte, cât să-şi procure frate-miu, Moaflian, un celular nou. Că lasă că io rămân cu ăla crepat în frunte, de când m-am enervat pe ecranul lui, că mi-o amintit maică-mea a unşpea oară să am grijă să-mi încălzesc supa de pui din frigider, “că-i din aia bună, cu cigo, îi pur şi simplu crimă să o lăsăm să se strice“.

Şi, ziceam, cum se duce fără deci maică-mea la sediul cu pricina şi descoperă bonusul tot cu pricina, începe să socializeze cu domnişorica de serviciu, că aşa-s ele, muierile, ar merge o bârfă mică la ghişeu, până printează matricial factura. Iar din hlizelile reţinute ale angajatei, cumulat cu experienţa ce-o avem despre Zalău, un oraş mic de provincie unde toată lumea se ştie cu toată lumea şi citeşte Jegu’, s-a făcut deducţia educată că şi însăşi fătuca ar citi.

Ei bine, funcţionarii ăştia îşi închipuie ei că, dacă ei citesc în timpul serviciului, în loc să-mi proceseze mesajele bobiţă cu bobiţă, îi ca un fel de validare şi aproape o obligaţie să mă pârască la părinţi că-ce-virgulă feluri de apeluri dau eu, unde şi câte în număr şi durată, plus desfăşurătorul pe sms-uri expediate, în număr ce, susţine ea, ar atinge 700, fapt pe care eu refuz să-l crez.

Aşadar, eu nu mai pot convieţui în societate, din cauza mea proprie, fără să ştie maică-mea triangulat totul, direct de la rotiţele sistemului pe care chiar eu le-nvârt ca un hamster.

Cât despre dulciuri, mie nu-mi prea place crema de nimica. Decât dacă nimica e caramel. Ci doar ciocolata pură în orice stări de agregare, deversată peste aluaturi tot din ciocolată masivă sau cu cacao. Frişca DELOC, da’ deloc, detimp şi demod, fiindcă este greţoasă şi are rezonanţă fonetică din seria “muci, vomă, limfă”. De fapt, am putut delimita într-o clasificare făcută împreună cu viitoarea mea concubină, Maria, că nu tolerez dulciurile albe. De nici un fel. Şi nici spanacul, decât rar, dar el nu-i dulce. Dulciurile trebuie, prin definiţie, că-s pentru copii, să fie colorate sau, alea mai selecte, maron întunecat şi misterios.

De asemenea, agreez bomboanele cu jeleu din magazinul moldovenesc reprezentanţă a fabricii Bucuria (Chişinău), localizat în Iulius Mall Cluj, lângă cinematografe.

***

Să vă povestesc cum mi-am anchilozat gâtul şi nu mă mai pot uita spre stânga, că poate vi se pare amuzant. Că pe voi vă-ncântă până la jubilare orice rău păţesc. Stăteam greşit în pat şi m-am uitat spre stânga. Şi m-a durut un pic pe-o parte a gâtului. Aşa că m-am uitat mai tare spre stânga, ca să văd cât de departe mă pot uita. Acum nu mă mai pot uita deloc. Ceea ce nu-i o problemă foarte mare, atâta timp cât nu se întâmplă nimic important în stânga. Procentual, 25% dintre lucruri se întâmplă în stânga, celălalte întâmplându-se în dreapta, faţă sau spate, asta dacă nu considerăm în jos, unde nu se întâmplă nimic, sau sus, unde nu prea caut răspunsuri şi oricum am descoperit căutând în dulapul cu medicamente că nici acolo nu mă pot uita. A trebuit să trec prin busuioc, pesmet şi staniol până să găsesc unguentul. Fiindcă ţinem şi condimentele acolo. Nu ştiu când anume, în dezvoltarea antropologică, omul a decis că medicamentele se ţin fie cu mirodeniile, fie cu papiotele, iar băuturile de colecţie cu paşapoarte şi certificatele de naştere. După ce m-am uns cu chestia de vreo trei ori, de frică să nu dau într-o supradoză de diclofenac, m-am uitat pe tub, ca să constat că expirase-n august. Mai pe seară, când am crezut că mi-a mai trecut, Moafle m-a ajutat aruncând spre mine altă cremă. Eu m-am ferit şi mi-am sucit gâtul mai rău ca înainte. Apoi i s-a părut amuzant să se prefacă a-mi fute un cap în gură sau câte-un pumn în arcadă din 3 în 3 secunde, să vadă cât rezist fără să mă feresc. Mai pe noapte m-a ajutat un sfânt (coincidental, Radu, actual concubin al Mariei Brudaşca, deci colocvial Sf. Radu), cu ceva cremă rusească de contrabandă. Iar dimineaţă m-a rezolvat din nou Călin de la serviciu, sucindu-mi grumazu’ “în glumă” în ambele direcţii lateral dintr-o singură mişcare. Deci va mai dura. De reţinut: NU mi-e înţepenit; îl pot mişca oricând vreau eu, doar că mă doare de-mi vine să leşin!

***

[insistă una dintre chelneriţe să o public, deşi eu susţin c-am mai avut-o sau ceva asemănător]

***

De câteva săptămâni s-a împământenit prostul obicei ca taică-miu să le gătească diferiţilor mei prieteni, pe care el deja-i cunoaşte mai bine decât mine, diverse borşuri de miel, ciorbe, peşti cu cheşti, răcituri/piftii/aituri, pe care le notează nominal cu bileţele în desaga cu bucate ce tot eu o ridic de la gară, din microbuzul care acolo parchează, deşi nu merge pe şine, e doar o convenţie că ajunge în acelaşi loc. Şi uneori beneficiarii mâncărilor mele (deci nu eu) nu pot consuma fără o litră de pălincă. Când numiţii găsesc de cuviinţă, mă sună ca să le duc recipientele. Numa’ lu Crivăţ i-am hămălit deja câteva kile bune din mai sus menţionatele. Doar arareori, tre’ să cobor de la etajul trei al turnului meu de fildeş, că au catadicsit să vină până jos în faţa blocului, dacă le-o fi avut cale.

Vă informez că, de acum, acest tip de tranzacţii nu se vor mai desfăşura decât în formula următoare: sunt apelat pe numărul meu telefonic, fie la interfon, tastând douăzeci şi patru. Se prezintă apelanţii cu numele şi prenumele. Eu caut găletuşa respectivă. Mă încalţ şi vin. Cu mâna stânga mi se întinde o ciocolată Milka Chocolate Dessert. Cu mâna mea stângă eu întind porţia. Cu mâinile drepte se dă noroc final şi fiecare se întoarce în drumul său. Cu Hădean deja s-a testat şi funcţionează ca uns cu untură, cu ce se ung de obicei lucrurile.

***

Fiindcă noi suntem o gaşcă de distinşi, aici, pe Jeg…

ATENŢIUNE: Toader a scris pe blogu’-i propriiiu! (Nişte măgării, cum îi stă-n fire, da’ a scris.)