Jurnalul Editorialistic de Groza

Există nişte aspecte întunecate ale vieţii mele, care nu cred că pot fi rezolvate decât dacă mi-aş vinde sufletul Diavolului. Nimic dramatic, staţi liniştiţi, n-am omorât pe nimeni, cel puţin nu în mod special, dar am unele chestiuni asupra cărora trebuie să mă aplec, ce pot fi îmbunătăţite doar pe această anume cale. Am judecat bine oportunitatea şi am ajuns la concluzia că aş fi dispus. Cei mai mulţi dintre noi se feresc de perspectiva îndatorării, mai ales unei instituţii cum este Purgatoriul, dar mie mi se pare că suntem doar exagerat de precauţi, în contextul în care acceptăm scenarii similare zi de zi: abonamente la mobil, cu convingerea c-o să vorbim pe gratis, relaţii amoroase, cu iluzia c-o să meargă şi, în general, trăitul, cu năzuinţa că ne cad jetoane la sfârşit, în funcţie de creditul acumulat. De fapt, orice pare atractiv în faza incipientă, de ale cărei consecinţe suntem perfect conştienţi şi pe care, totuşi, le acceptăm, doar fiindcă “vin după şi ne-om descurca”. Deci la fel de bine aş putea avea totul acum (da’ garantat), în contravaloarea sufletului meu, mai târziu, suflet pe care, sincer, cât pot scoate altundeva? Şi pe care nu-l utilizez în vreun fel nici deocamdată.

Aşadar, sunt pregătit să-l vând Diavolului cât mai urgent, ba chiar încântat.

Bun. Cum? Ştie cineva procedura? Nu. Se invocă? Habar n-avem. La sinucidere, de exemplu, e clar: fă-ţi doar curaj, că metoda-i simplă. V-aţi pus vreodată serios problema? Nu! Am auzit că se cumpără, dar nu avem cunoscuţi care să fi fost beneficiarii unei asemenea tranzacţii.

Vedeţi voi, ne speriem de lucruri care nici nu există. Nu poţi să-ţi vinzi sufletul Diavolului, deoarece nu există. Nici unul dintre ei. Sufletul sau Diavolul. Şi nici Dumnezeu, că la asta vroiam să ajung.

***

Mi se pare ipocrit cum ne simţim bine să mâncăm şi bem tot altundeva, dar să micţionăm sau defecăm – doar acasă… Eu, de exemplu, prefer să dau banii lui mie şi să fac mizerie la altcineva, pe gratis.

***

Mai departe. Tatăl mieu e din ce în ce mai gigolo. Şi maică-mea… femininul pentru asta, care-o fi ăla. Gigoală. Gigoloasă. Ea s-a-nscris la facultate, ştiţi, sau ar trebui să ştiţi, fiindcă anul acesta termină. Şi, în unele week-end-uri, se găteşte ţanţoş şi vine la Cluj pentru cursuri, predări, examene ş.a. La care în mare parte nu se duce la timp sau deloc, deoarece nu s-a pregătit îndeajuns, toată ziua petrecându-şi-o citind bloguri şi certându-se cu boii care-i cenzurează comentariile. La ălea câteva la care se prezintă e fiindcă i-am făcut eu lucrările pân’ târziu în dimineaţă. Da’ niciodată nu lipseşte de la cafelele, piţele, băutele şi ieşirile cu colegii universitari, de după cursurile pentru care, în mod paradoxal, a venit, dar la care nu s-a dus.

Ce treabă are Carcea-n toată socoteala – că cu el am început? Ei bine, niciuna. Respectiv, aia legată de Mirmen. El le are pe ale lui. Să vă explic. Vineri seara trebuia să vin în Zalău. Maică-mea era deja la noi, în Cluj. Când să mă pornesc şi eu în direcţie opusă, ca să nu mă-ntâlnesc cu ea, că n-am spălat aragazul, primesc un telefon:

“Darius. Mamă-ta a ajuns? Tu când vii? Hai mai bine dimineaţă.“

N-am pus întrebări…

Am venit dimineaţă, precum mi-a fost indicat. Nici n-am dat pe acasă, de frică, dar şi pentru că mi-a spus că e “dezordine”. Să nu aduc pe nimeni. Eu, da… io să nu aduc! Auzi, sfruntare. Bun, s-a făcut seară, sâmbătă, am stat până-n noapte în oraş, împotriva voinţei mele, unde am beiut, tot constrâns, nu c-aş fi vrut, încercând să amân plecarea acasă. Am primit un nou telefon, pe la 00:00. Încă eram prin birturi, cu ghiozdanu’ în braţe, cu paharu’ tremurându-mi în mâinile îngheţate.. Indicaţiile erau clare: după ce ajung, să nu las cheia-n uşă… Taică-miu avea să ajungă târziu.

***

Dacă tot sunt în Zalău, să vă povestesc şi ultimele noutăţi. Vă asigur că vă interesează. S-a deschis acilea o televiziune locală, care chiar rulează pe televizor, nu pe Google Video. Îi zice Club, nici nu cred că are TV în denumire, da’ mai are trei dungi de culori în siglă, pe care n-am putut să le disting, că păreau diferite la fiecare nouă afişare. Să vă zic, totuşi, ce mi se pare fascinant mie la această televiziune, după ce m-am uitat – pe MUTE, că nu m-am încumetat şi cu sunet – la 3 ore de loop ale spectacolului artistic de la Casa de Cultură a Sindicatelor, în care ansamblul folcloric de dans şi cântec de la grădiniţa cu program special era-mbrăcat, de la cea mai mică, la cel mai gras, în costum popular, exceptând coordonatoarea, care s-a vopsit mov în păr spre anume pentru această ocazie.

Ce mi se pare fascinant, deci, este matinalul. Nu, nu m-am uitat, din motive clar sugerate din denumire. Dar vă jur că ştiu pe cineva care şi-a făcut curaj. Să vi-l descriu, din datele obţinute de la el: gazdele emisiei de dimineaţă, la care se uită cred doar divizia de împachetat chiloţi la uzina Universal, când se schimbă tura sunt doi cameramani. Da, din echipa probabil de toţi atâţia oameni ai trustului.

***

Şi, în sfârşit, un week-end îl las singur…

(noroc că poliţiştii citesc Jegul şi m-au sunat repede, până să ajungă la presă)