Contestarea sacrului, prin inducție religioasă

Există niște aspecte întunecate ale vieții mele, care nu cred că pot fi rezolvate decât dacă mi-aș vinde sufletul Diavolului. Nimic dramatic, stați liniștiți, n-am omorât pe nimeni, cel puțin nu în mod special, dar am unele chestiuni asupra cărora trebuie să mă aplec, ce pot fi îmbunătățite doar pe această anume cale. Am judecat bine oportunitatea și am ajuns la concluzia că aș fi dispus. Cei mai mulți dintre noi se feresc de perspectiva îndatorării, mai ales unei instituții cum este Purgatoriul, dar mie mi se pare că suntem doar exagerat de precauți, în contextul în care acceptăm scenarii similare zi de zi: abonamente la mobil, cu convingerea c-o să vorbim pe gratis, relații amoroase, cu iluzia c-o să meargă și, în general, trăitul, cu năzuința că ne cad jetoane la sfârșit, în funcție de creditul acumulat. De fapt, orice pare atractiv în faza incipientă, de ale cărei consecințe suntem perfect conștienți și pe care, totuși, le acceptăm, doar fiindcă “vin după și ne-om descurca”. Deci la fel de bine aș putea avea totul acum (da’ garantat), în contravaloarea sufletului meu, mai târziu, suflet pe care, sincer, cât pot scoate altundeva? Și pe care nu-l utilizez în vreun fel nici deocamdată.

Așadar, sunt pregătit să-l vând Diavolului cât mai urgent, ba chiar încântat.

Bun. Cum? Știe cineva procedura? Nu. Se invocă? Habar n-avem. La sinucidere, de exemplu, e clar: fă-ți doar curaj, că metoda-i simplă. V-ați pus vreodată serios problema? Nu! Am auzit că se cumpără, dar nu avem cunoscuți care să fi fost beneficiarii unei asemenea tranzacții.

Vedeți voi, ne speriem de lucruri care nici nu există. Nu poți să-ți vinzi sufletul Diavolului, deoarece nu există. Nici unul dintre ei. Sufletul sau Diavolul. Și nici Dumnezeu, că la asta vroiam să ajung.

***

Mi se pare ipocrit cum ne simțim bine să mâncăm și bem tot altundeva, dar să micționăm sau defecăm – doar acasă… Eu, de exemplu, prefer să dau banii lui mie și să fac mizerie la altcineva, pe gratis.

***

Mai departe. Tatăl mieu e din ce în ce mai gigolo. Și maică-mea… femininul pentru asta, care-o fi ăla. Gigoală. Gigoloasă. Ea s-a-nscris la facultate, știți, sau ar trebui să știți, fiindcă anul acesta termină. Și, în unele week-end-uri, se gătește țanțoș și vine la Cluj pentru cursuri, predări, examene ș.a. La care în mare parte nu se duce la timp sau deloc, deoarece nu s-a pregătit îndeajuns, toată ziua petrecându-și-o citind bloguri și certându-se cu boii care-i cenzurează comentariile. La ălea câteva la care se prezintă e fiindcă i-am făcut eu lucrările pân’ târziu în dimineață. Da’ niciodată nu lipsește de la cafelele, pițele, băutele și ieșirile cu colegii universitari, de după cursurile pentru care, în mod paradoxal, a venit, dar la care nu s-a dus.

Ce treabă are Carcea-n toată socoteala – că cu el am început? Ei bine, niciuna. Respectiv, aia legată de Mirmen. El le are pe ale lui. Să vă explic. Vineri seara trebuia să vin în Zalău. Maică-mea era deja la noi, în Cluj. Când să mă pornesc și eu în direcție opusă, ca să nu mă-ntâlnesc cu ea, că n-am spălat aragazul, primesc un telefon:

“Darius. Mamă-ta a ajuns? Tu când vii? Hai mai bine dimineață.“

N-am pus întrebări…

Am venit dimineață, precum mi-a fost indicat. Nici n-am dat pe acasă, de frică, dar și pentru că mi-a spus că e “dezordine”. Să nu aduc pe nimeni. Eu, da… io să nu aduc! Auzi, sfruntare. Bun, s-a făcut seară, sâmbătă, am stat până-n noapte în oraș, împotriva voinței mele, unde am beiut, tot constrâns, nu c-aș fi vrut, încercând să amân plecarea acasă. Am primit un nou telefon, pe la 00:00. Încă eram prin birturi, cu ghiozdanu’ în brațe, cu paharu’ tremurându-mi în mâinile înghețate.. Indicațiile erau clare: după ce ajung, să nu las cheia-n ușă… Taică-miu avea să ajungă târziu.

***

Dacă tot sunt în Zalău, să vă povestesc și ultimele noutăți. Vă asigur că vă interesează. S-a deschis acilea o televiziune locală, care chiar rulează pe televizor, nu pe Google Video. Îi zice Club, nici nu cred că are TV în denumire, da’ mai are trei dungi de culori în siglă, pe care n-am putut să le disting, că păreau diferite la fiecare nouă afișare. Să vă zic, totuși, ce mi se pare fascinant mie la această televiziune, după ce m-am uitat – pe MUTE, că nu m-am încumetat și cu sunet – la 3 ore de loop ale spectacolului artistic de la Casa de Cultură a Sindicatelor, în care ansamblul folcloric de dans și cântec de la grădinița cu program special era-mbrăcat, de la cea mai mică, la cel mai gras, în costum popular, exceptând coordonatoarea, care s-a vopsit mov în păr spre anume pentru această ocazie.

Ce mi se pare fascinant, deci, este matinalul. Nu, nu m-am uitat, din motive clar sugerate din denumire. Dar vă jur că știu pe cineva care și-a făcut curaj. Să vi-l descriu, din datele obținute de la el: gazdele emisiei de dimineață, la care se uită cred doar divizia de împachetat chiloți la uzina Universal, când se schimbă tura sunt doi cameramani. Da, din echipa probabil de toți atâția oameni ai trustului.

***

Și, în sfârșit, un week-end îl las singur…

(noroc că polițiștii citesc Jegul și m-au sunat repede, până să ajungă la presă)