Jurnalul Editorialistic de Groza

De asemenea, simt că picioarele mele sunt într-o continuă concurenţă: parcă mereu vor să fie unul cu un pas înaintea celuilalt.

Şi, astfel, vin eu şi mă întreb: ce sens are flegma? Nu saliva, cu toate scopurile sale, ci flegma, adică aia ce-i pe jos. Adică nu văd ţelul de a o scuipa cineva. Nu-i înţeleg funcţia.

Dar, dacă tot veni vorba de a fi macho, aţi remarcat că hainele acestui stil social se apropie tot mai mult, ca modă, de o ţinută de homosexual autodenunţat, dezinvolt şi mândru? N-am nimic cu dumnealor, homexualii, sclipici, paiete, “you go, girl”. Da’ io de mucea-meni mă iau. Ceea ce duce şi mai în ridicol homofobia, care, la fel de surprinzător, îi încearcă-n mod surprinzător doar pe cei de sex masculin. Şi, mai mult, de ce ei sunt singurii care încearcă din răsputeri să-şi falseze genul pe care oricum îl au, prin tot felul de suplinitori artificiali, cum ar fi „sala”, comparatul diverselor şi alte astfel de adaosuri sociale?

Iar eu am o vecină-n bloc, adică tanti aia la care şed ăia de ţin norma la futut, de vă povesteam despre dumnealor… Şi matroana în veci n-are cheie de la interfon şi nu-mi vine să-i deschid, că mereu sună la mine şi nu-mi dau seama de ce insistă să vorbească precum o cerşetoare: „Nu-mi deschizi, scumpule [câh!], şi mie uşaaa? Lasă-mă şi pe mine, dragule [iiics!], să intruuu!”

Dar măcar fost bine cu TIFF-ul ăsta. Cel puţin duminică, toată lumea din Cluj avea ecuson – da’ ştiţi cum? TOATĂ! – care-i dădea un anume statut. Mă simţeam stingher fiind nimeni între atâţia „oficiali”.

Ceea ce denotă (pe nu ştiu ce căi) că în timpurile noastre, diversitatea s-a ajuns la un asemenea nivel, încât, dacă pici cu capul într-o ladă cu maşini de tuns, poţi să ieşi cu o freză extrem de agreată în unele contexte.

Totuşi, de ce-mi convine europenizarea? Deoarece am ocazia de acum să văd pe marginea şoselei împletituri ardeleneşti cu semnul dolarului pe ele, de pus pe scaunul de la Dacie, pe prosoape cu femei dezbrăcate pentru tirişti sau pălării de oşean, asortate cu fulare cu FC Bayern München.

Ştiţi cum eu sug de mâncare de pe cine apuc, cu un spirit profitor ce-ar strânge săli de puradei la seminarii. Stiţi, da? Ei bine, cel mai greu s-a dat dovedit amicul (cuiva) Răzvan Antonescu. (“Bad PR is good PR, but no link is no PR!”). El tre’ia să mă ducă la Păstăioase (ciorbă de fasole, papricaş de pui şi vargabelés la sfârşit) de cu lunile, cu diverse ocazii, printre care şi când scriam acilea pe Jeg articole plătite-n mâncare, de susţinere a lui, când se confrunta cu obstacolele vieţii, dar şi fiindcă am acceptat cu milostenia-mi caracteristică să nu-i suflu iubita cu care îi de câţiva ani şi sper să-şi continue viaţa. Pe lângă că-l las să-şi aprindă ţigările de la aura mea divină.

Mna, într-o patetică tentativă de-a lui să mă mai îmbuneze, m-a dus (intermediar şi până una-alta), la un alt local, ca să-i fie aproape de muncă, unde să facă banii ca să mă ducă la Păstăioase de mai multe ori, deoarece s-a adunat.

Şi am mers, am băgat acolo-n mine „fără număr”. Şi când dăm să plecăm – lui nu-i mere cardu’. Aşa că mi-am plătit ŞI mie, dar şi o bucată dintr-a lui, aşa, cât de-o roşie şi juma’ de cartof.

Da’, dacă se tot analizează diferenţa între visele alb-negru şi cele color, aţi avut vreodată un vis „filmat în sală”?

Şi, tot în această ordine de idei (fără legătură-ntre dânsele), recent, prietenul nostru drag, Sepukku, comentator pe Jeg (şi înalt demnitar al statului român, responsabil cu integrarea, în timpul liber – adică atunci se ocupă de asta, nu acolo ne integrăm) mă sfătuia:

“In calitate de consigliere iti recomand sa nu mai expui detalii legate de orice secretii cornoase pe Jeg pentru ca ai sa-ti atragi antipatia sexului frumos si asa greu incercat de articolele tale.”

Păi, mă, cum să nu afle fetele, cât mi-s de mari unghiile la picioare, că tre’ să mi le tai odată, să fac duş iară, să mi se moaie şi să mai tai încă o dată? Ar fi dezinformare.

Şi să nu uit să vă împărtăşesc cum săptămâna trecută n-am avut pastă de dinţi deloc şi nici unu’ nu ceda să cumpere. Ne spălăm cu resturi scârmate de pe tubu’ stors până la refuz. Eu am avut o gumă orbit raţionalizată pe 2 săptămâni, pentru siguranţă. Noroc că fu Mirmen în vizită.

***

Iată în sfârşit o contribuţie pertinentă privitoare la chenveliştii cireşari din articolul precedent…

În schimb, iată o contribuţie tembelă…

Şi iată-l pe Bobby şi pe eu, consumându-ne relaţia…

***

Cât de cretin tre’ să fii să faci o reclamă de asta?

***

Celui care-a avut brilianta idee, i-o dedicăm următoarea…

Şi dacă tot suntem în vasta lume a publicităţii de geniu… (plecăciuni, Adelă)

Aşa, acuma la ăsta singuri…

Va urma, uă, şi altele.