Jurnalul Editorialistic de Groza

Îi ştire, deci trebuie să ştiţi.

Eu nu am casă, fiindcă sunt un boschetar pretenţios.

Motiv pentru care aştept sclifosit un domiciliu care să mă merite şi să mă încapă, în întreaga mea exigenţă.

Dar, fiind un boschetar pretenţios, refuz să locuiesc pe străzi, alături de boschetarii de rând, optând să vagabondez în adăposturile diverşilor oameni, locuinţe pe care le accept siderat, că dacă nu m-ar constrânge împrejurările, n-aş trăi într-asemenea cocine.

Momentan pot fi găsit în căminul fratelui meu Dacian şi al concubinei sale Daria. Exceptând faptul că-s nepoliticos de casnici şi-s mereu amândoi călare pe apartamentul ăla,  eu sunt oarecâtva mulţumit de condiţiile (e adevărat – precare) pe care mi le-am creat acolo.

Însă foarte rar se dezlipesc să plece de acasă, eventual doar ca să-i mai facă un set de poze Dariei în oser, sărind, îmbrăcată într-un palton galben şi cu autoturisme Dacia pe fundal. Rarisimele clipe când binevoiesc să-mi dea niţică linişte…

Asta pe lângă că Daria îmi deschide uşa, când vin, mai mult dându-mă afară decât lăsându-mă să intru.

Când mai catadicsesc să se ducă, este un moment propice de a mă masturba şi eu comod, altundeva decât în baie, cu pisica supraveghindu-mă nu foarte înţelegătoare.

Aşa că m-am aşternut confortabil în living şi mi-am încărcat complet toate părţile din filmul porno cu actriţa brutalizată care seamănă flagrant cu reprezentantul maghiar al delegaţiei fostelor mele prietene, Timea şi am început să mă satisfac ritualic, cum până la urmă doar eu mă pricep.

Să deosebim totuşi o ambianţă: la Dacian şi la Daria, deci la Daria, tot ce se referă la el este un birou generos care-i conferă prin gabarit statutul de locatar. DAR ATÂT! Că reeestul este la mila Dariei. Căcaturi de manufactură artizanală împăştiate într-o neglijenţă calculată peste tot, având funcţia unică de a ocupa, în aparenţa eşuată a decorării. Garderoba ei pentru făcut fotografiile expirate ca simţire amintite mai sus, nişte perdele “în culori diafame”, ca să citez pe cineva care le-ar înţelege sensul (tocmai pentru că nu au unul) cam în aceeaşi măsură în care-i convin şi plac mamei mele, Mirmen, o Darie bătrână sau invers – astalaltă o cealaltă tânără, fapt care prin sine le invalidează. Pe perdele.

Ce ziceam? A, şi mă masturbam feroce. Ei locuiesc la curte. Moment în care, cu la fel de mult sens precât perdele, a venit foarte familiar, nu cu mine, ci cu ideea de a bate în geam, poştaşul. Care s-a arădicat la nivelul fereştii, m-am privit adânc în iris, cât eu practic mi-o frecam cu virulenţă, cam pe la final, destrăbălându-mă de cât eram de bun, pentru a mă anunţa că este urgent să primesc o foaie prin care se convine că e confirmată sosirea un colet, care nu mi-era destinat.

Lavinia este singura domnişoară pe care Darius a făcut-o să sufere şi nu invers, din considerentul că este singura care l-a iubit înapoi şi nu invers, cum se întâmplă te obicei, de şi-o ia el în bot ca la nufărul. Bazându-se pe elucubraţiile lui iluzorii nedemne de orice crezare, Lavinia, dintre toate celălalte ameţite, doar pe Lavinia şi-a permis să o părăsească, dovedind – a câta oară? – evidentul – că el nu urmăreşte să i se dea ceva, dar cere, iar când primeşte este doar ocazia ideală să arate că nu merită.

Minuscula Vorotică va fi adăugată drept eternă Doamnă Jeg, la rubrica eu, surclasându-le pe celălalte drept Doamna Doamnelor. În condiţiile în care ălea îs oricum nişte fâţe dezagreabile.

Livia, cunoscută în anturajul potrivit drept minora, este o persoană din viaţa lui Darius care nu a împlinit încă 18 (optsprezece) ani.

Este relevantă în conturarea lui Darius întrucât, deşi el nu şi-ar dori, face parte integrantă din însumarea unui număr tot mai restrâns (adică una) de exemple care-i alimentează latura sa maternă. Darius înşală bănuiala socială, nepângărind-o, ci crescând-o ca să n-o aibe nimenea cine n-o merită.

Pentru asta investeşte în Livia ceea ce până la urmă se rezumă la hrană, pe care de cele mai multe ori o împarte copilăreşte (cum o şi caracterizează) cu Darius şi alcool, pe care îl consumă tot el, că ce ştie ea, ţucu-i sufletu’?

Bun, şi cea mai recentă descoperire este Alice Strete. La momentul scrierii acestor rânduri, stă-ntr-o rână, să cedeze, nu mai durează mult. Este de-o fineţe şi animaţie covârşitoare, chiar şi când priveşte-n gol. Unii ar zice că i se uită ochii în părţi diferite. Eu cred că e cel mai probabil doar unul dintre atuurile ei, deşi să lămurim că nu i se uită.

***

Dar, în principiu, să ne amintim şi de mama!