Acest articol a fost scris pe taragot

sari la comentarii

A venit o fată la mine într-atât de beată încât mi-a spus că s-a deplasat până la mine doar ca să-i amintesc la ce masă stătea; dar a zis că-şi asumă c-o s-o pun pe Jeg, deci e bine de ştiut că Jegul are efect anti-mahmurant timpuriu…

Şi aţi făcut 777 de comentarii. Mă rog, aţi făcut mai multe. Mă rog din nou, ultimele (să zicem 776) au fost ale unei doamne. Sau ungur, că-ntr-un fel îşi zicea şi-ntr-altfel se declina. O fată de gen masculin, să conchidem. Obţineţi deci de la mine un sincer: Bine. Cândva am să li şi citesc.

[Jegu’ a mai avut peste 800 de comentarii prin 2005, la articolul despre liceul de i-au dat afară din cauza lui blog; se-ntindeau pe 150 de pagini, în vechiul Jegstament; Hudreo… ştii cum îmi place micii şi berea: gratis]

***

Aşadar, am fost la Zalău, deci, procurând în acest scop cu degetul mare din gară o maşină de ocazie. Îmi place să-i zic aşa, fiindcă sună a un fel de “rochie de seară”, rutier vorbind.

În realitate, am mers la Zalău cu un psihopat. Nu spun asta cu o inflexiune medicală, pentru că nu s-a dezvoltat încă ştiinţa în baza căreia să fie analizat acest individ. Şi cum îl conduceam eu pe sinucigaş pe ultimul drum către Zalău, cu aproximativ 23.500-23.600 de kilometri pe oră, îmi studiam co-maşineanca din dreapta, că eu eram aşezat în spatele şoferului, adică partea cu care ieşea prima în faţa tirurilor.

Domnişoara de lângă mine era o pocăită respectabilă, cel puţin la început, deoarece între timp îşi schimbase de câteva ori înclinaţiile religioase, în funcţie de pe care parte intram în depăşire; uneori prin exterior era mai lesne, mai ales când pe interior erau angajaţi în trafic şi alţii, nu doar noi. Nu că asta ar avea atâta importanţă, având în vedere că fata scâncea neajutorată la fiecare maşină, fără să ţină cont prea mult de direcţia de mers din care venea, fiind irelevant în acest caz de unde se producea coliziunea, la viteza respectivă.

În plus, nu cred că putea fi decât întâmplător faptul că la Zalău se ţinea conferinţa bienală a psihopaţilor, spre care se îndreptau cu toţii de pe drum, în marea majoritate cu dubiţele de serviciu.

Or psihopatul meu era unul responsabil, conştient de sine, căci insista să anunţe frenetic cu bliţuri din fază lungă cu 1500 de metri înainte de fiecare ieşire pe contrasens, ca să nu cumva să-i vină altuia aceeaşi idee. Deşi nu sunt convins că ajuta în vreun fel, considerând că noi depăşisem viteza luminii, ca să mai vadă cineva din timp semnalele vizuale.

În acest tot acest răstimp şi dacă tot eram în gaura neagră în care spaţiul se dilata, eu calculam atent buzunarul în care să-mi pun telefonul, astfel încât să nu fie ulterior perforat cu vârful vreunui os dintr-o fractură deschisă de la picioare, dar în acelaşi timp având grijă să pot să-l şi scot doar prin mişcări necontrolate ale pelvisului dizlocat, fără ajutorul mâinilor fracturate. Fiindcă ştiam că voi avea nevoie de el pentru ca echipa de descarcerare să-mi anunţe rudele.

***

Apropo, mie unul mi-ar plăcea ca fracturile să fie contagioase. Şi să se ia prin convorbiri telefonice.

***

Şi am ajuns la Zalău. Vă scriu astea fără să ştiu dacă restul vieţii mele este doar un produs al imaginaţiei, ca să nu mă plictisesc în comă. Dar în mintea mea am ajuns la Zalău.

Iar acolo am folosit o ustensilă antică, se poate zice pe dispariţie, pe care strămoşii noştri o numeau: televizorul. Te-le-vi-zor. Pe el se văd lucruri de departe, cumpărate de demult, intrate într-o buclă repetitivă. Mâine ce-a fost azi, azi ce-a fost ieri, ieri ce-a fost aţi prins ideea. Şi pe el vedeam alte lucruri, de data asta departe de a fi pe cale de dispariţie, dacă privim din această perspectvă: A-ca-să-te-ve.

Aici este singurul loc în care timpul nu este relativ, infirmând teoriile: Seventh Heaven continuă. Totul este infinit, iar acestui FAPT îi stă mărturie serialul. Nimeni nu ştie când a început. Majoritatea actorilor originali au murit, cândva, în vremuri demult trecut, dar şi-au filmat viaţa, noi urmărind-o acum în reluare, până când oamenii de ştiinţă reuşesc să îi regenereze biologic, că acolo se întreabă toate finaţările pentru genetică de care aţi auzit.

Seventh Heaven s-a numit aşa de la început, pentru că n-avea sens să piardă timpul cu intitularea diferitelor sequel-uri. Ei aveau un singur gând.

Reclamele la Seventh Heaven sunt mai lungi decât un episod pilot din majoritatea altor seriale şi un pic mai scurte decât două jumătăţi de episod maraton de încheiere de sezon la orice alt film. Promo-urile la Seventh Heaven au intrigă proprie. Nu au deznodământ, cum n-au nici episoadele de altfel; ştim doar că cresc gemenii. Creşterea gemenilor este singura metodă de a măsura durata poveştii din Seventh Heaven.

Şi ştiţi ce s-a întâmplat în ultima reclamă, motiv pentru care am şi început totul (mă refer la univers)? Ruthie se certa cu unul, că se bagă între ea şi iubitul ei, cu care probabil se mai şi fute, dacă nu cumva s-o fi futând cu amândoi, că nu m-aş mira deloc, doar tată-su-i preot. Da’ voi ştiţi cine-i Ruthie, din serial?! Cea cunoscut drept “aia mică”. MĂ, VOI MĂ URMĂRIŢI?! Aia mică are dileme relaţionale complexe. Deci dacă gemenii nu-s gay între ei îi în următorul sezon, iar apoi lesbieni, că-şi fac schimbare de sex, tot între ei, în filmul ăsta nu se mai poate întâmpla nimica.

***

{democracy:10}

***

SCMcDonaldPatiBar

[cu sute, poate mii de mulţumiri lui Meza Radu]

***

Dup-aia: V-am promis poză cu mine în costum de nuntaş. Io-s ăla din plan secundar. În costum, cum ziceam…

DariusInCostum

2 comentarii

zi si tu ceva
  1. August 21, 2008 la 22:33
    link permanent
    andrada zice ca:

    de fapt imaginea rosie sunt eu, dar nu s-a prins nimeni.

  2. Aprilie 20, 2011 la 16:23
    link permanent
    Kaydence zice ca:

    VCAMSD Walking in the prsenece of giants here. Cool thinking all around!

zi si tu ceva:

(musai)
(musai)