UBB, I love your way… everyday-yay-yay! (ș.a.)

Precum bine știți, iar dacă nu, veți afla de-ndată, eu am fost incapabil să mă deplasez a-mi da examenele în sesiunea de restanțe – iar în cea de examene asemenea, deoarece făceam reclamă-n toate ziarele ca „studentul UBB cu Yahoo!-ul” – pe motiv că eram legat la pat de-un testicul. În această ordine de idei, fratele s-a derulat la sediul facultății mele, cea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității Babes-Bolyai – Cluj-Napoca, unde studiez eu la specializările Jurnalism și Comunicare/PR. Acolo a predat unei domnișoare secretare de la biroul decaunului o foaie scrisă de mânuța mea, în care explicam în termeni medicali unde și de ce sunt operat eu, subliinind cum de nu m-am putut prezenta să-mi susțin probele, posibilitate pentru cu două zile înainte de nefericita întâmplare plătisem primele două rate în valoare de 1000 RON și atașând foaia de externare etc.

Dacian a lăsat toate acolo, umblând mai apoi pe la alte câteșva alte locații, cum ar fi Policlinica de Studenți pentru ceva țidulă obscură, înapoi la Urologie pentru altă hârtie ciudată ș.a., pentru a reveni cu ele lunea (acuma vreo două săptămâni), până la 12:00 la prânz, că doar atât durează programul complex cu publicul, adică cei ce dau bani faculții. La această nouă întâlnire cu secretara m-am deplasat în persoană, șontâc și cu coiu’-n pungă, pentru a mă vedea cei în măsură și, dacă este necesar, să le arăt pe viu dovada suferinței mele, ce m-a împiedicat să-i onorez cu prezența. Am lăsat foile-n necesare, „alături” de cererea care momentan se pierduse printre altele de pe acolo. Apoi am mai mers după ÎNCĂ o foaie, desigur, care s-a dovedit cea pe care frate-miu o atașase inițial de prima. Bun. Și îmi spune că „Dăm mai departe. Da’ oricum perioada de prelungire este scurtă.” Ah, da? Poate dacă nu mă purtau atâta după aceleași foi.

Revin a doua zi. S-a aprobat? „Nu, dragă, decanul este, desigur, în străinătate.” Revin zilnic și întreb (când am fost la București, întrebau fără pauză prieteni de prin facultă). Decanul? „În delegație.”

Mă duc alaltăieri. O secretară-mi spune că s-a aprobat. Mă duc la secretara șefă (inițiala): nu s-a aprobat. „Ieși afară, e 12:01, am ședință.” O zi bună, pe mâine. Vin mâine, recte ieri: S-a aprobat? „S-a aprobat, dragă.” Ei, ferice! Și când? „Păi, până-n douăștrei să-ți reprogramezi și dai examenele.” Zău? Cum? Mă duc la profi să-i cot? „Da. Da’ grăbește-te, că de când n-ai mai venit, s-a tot scurtat perioada.” I-auzi! De ieri? Azi mă duc în bildungs romanul meu de-a chiar da de toți profii mei într-o perioadă fixă de timp. Parcă văz aventură. O să fie rost de Jeg.

***

Trecând acum la alte trebi…

De ce se fac fetele cu culori pe pleoape, ca să-și scoată-n evidență ochii? De ce nu-și fac cu culori pe ochi?!

De ce oamenii întreabă, când vin la doctor, dacă “îi cineva în cabinet”, de parcă eu mă trezesc în fiecare dimineață pornit să stau degeaba tolănit pe-o banchetă de spital?

Vă sugerez să vă uitați pe stradă la tricourile oamenilor, chicotind. Să vedeți cum îți caută pete, câte 500 de metri în depărtare. Sau mai bine – la șliț. Să-i observați cum își caută momente propice să verifice.

***

De vreo lună parcă-ncoace, mă tot sumițesc și-mi fac avânt să mă înscriu la Best Film Festival, care-i un concurs de filme așa ca ale mele. Ca să nu mă exprim mai clar.

Și acum vreo câteva săptămâni, când mi-a fost sugerat (cred chiar între comentarii) să particip, am început io procedura de înscriere. Printr-o pauză. Pe vremea aceea, mi se pare că deadline-ul inițial era începutul lunii. În curs. Adică martie. Evident că mi-am dat seama de abia în 28 februarie noaptea că luna nu are 31 și nici chiar 30 de zile. Și, apucându-mă de toate părțile corpului deodată, m-am repezit să finalizez ceea ce începusem, adică participarea. Adică să caut oameni prin Brașov, cărora să le dau filmele, să le scrie pe CD-uri și să le ducă, deoarece ele trebuiau trimise prin poștă, evident, iar acum era mult prea târziu.

Și completând eu c-o mână formularu’ pe sărite, cu alta dând mass-message-uri, mă-mpiedic de-o schimbare a modificării, care zicea că „Prrr, neică! Ho! Că mai ai două săptămâni. Nu te tot agita p-acilea, precum o băutură răcoritoare cargo-gazificată, cu aromă de cola, care este unul dintre liderii mondiali pe piață și nu a inventat imaginea lui Moș Crăciun. Mai este vreme.”

Pfiu. M-am relaxat de mi-au ieșit toate din mine, pe majoritatea orificiilor, care sunt concepute să îndeplinească astfel de funcții, dar nu numai. Se prelungise deadline-ul până… azi. Între timp vorbisem cu un organizator, care spunea că lucrează și la un sistem de uploadare, adică să nu mișc practic mai mult de-un deget. Eheeei, timp liber, pot să-mi tau o venă la picior, până una-alta. Zis și făcut.

Uit să vă spun că eu trebuia să fac și subtitrare la filmele ce aveau conținut străin. Încercare ce nici până acuma n-am reușit să o dovedesc. (Deși ieri mi-am instalat SINGUR, cu fetepeuri și chestii de astronauți, plugin-ul pentru votarea din articolul precedent, pen’că Sorel are oră de culcare și restu’-s niște proști, noroc cu Brăduț, că el n-are viață personală – decât soție, copil și mai multe joburi, da’ în afară de asta nimic – și m-a putut ajuta în miez de noapte, motiv pentru care-i mulțămiesc, cu fruntea-n pământ.)

Și ieri noaptea, pregătindu-mă eu de culcare, vorba lu’ Denisa – „tu culci toti bloggerii si dup-aia te pui si tu la somn?” – mă trăznește amintirea rememorării că-i ultima zi de înscriere. Chiar dacă mă mai trăznise de câteva ori și amica Iulia, înainte, după-masa, cu aceleași rememberuri, da’ cine-o băgat-o-n seamă?

Și hop! iară mă bat de mine însumi, neștiind în ce direcție s-o iau mai repede, cu o mână ciupind operația să nu cadă coiu’ și cu un picior schiopătând prin directoriile pe unde mi-s filmele uitate. Hăis-cea! Repede. Downloadez ceva program de subtitrări, mă chiorăsc la el ca râma-n piatră vreo 20 de minute, nu rezolv nimica, las’ că pun fără, un-doi, un-doi, fuga-fuga.

Intru pe site, să văz iute ce-și-cum, unde apăs, vitezăăă! Acolo, nici o grijă. Relaxare totală. Lumea stătea rezemată-n perete, căscând. Alții ședeau pe jos, scărpinându-se. Nime’, nici o grijă. Anunț: „Eh… încă până-n 18, stați liniștiți, mă, feciori, mă!”. Serviciul de upload era pus, doar că nu funcționa. Toate bune.

Dacă ăștia mă mai tratează cu atâta superficialitate, să mă tot agit io în ultimu’ ceas de atâtea ori, că ei prelungesc termenu’ limită, apoi io, io, io! Da’ până când?! Puteam de atunci – mă rog, „puteam”…. Era posibil pentru cineva să meargă pe jos, oprindu-se-n toate crâșmele, filmând PE DRUM și tot să ajungă la timp cât să și editeze producțiile finale, la Brașov.

Propun să-mi dea naibii un bip, cu cinci minute înainte de decernarea premiilor, în semn de „hai că-ncepem”.

***

Ați căutat vreodată pe Google “multă pizdă”? Unii au căutat. Ghici ce-au găsit?

[dar nici o grijă, că pățesc și alții… cea mai frecventă căutare, prin care ajungi la Domnul sau unde vei ajunge dacă vei căuta droguri]

***

[găsiți unica similitudine din pozele alăturate]

[mulțam Gaba, respectiv Octavian]

***

[domnița asta pare-mi-se că-i o colegă de la facultă, am și uitat să vă arăt; dânsa susține că nu-i în camera ei trasă-n chio, iar eu, din respect pentru cuvântul dat, o cred, da’ atenție la strigătul disperat de ajutor, ușă, spate, dimpreună cu contextul său]

***

[primită de la cetitori, la căsuța redacție]

Și, pentru cei curioși, ca să am ce-mi da jos prin spitale, mi-au sosit niscaiva boarfe de la Yahoo!, constând într-un hanorac pe care scrie “I YODLE!”, deoarece aceasta și fac, un tricoi cu mâneci lunge, pe care scrie “YAHOO!”, deoarece și aceasta fac, o păreche de chești de ălea de pus pă încheieturi când joci sporturi, cu emoticonul de devil pe dânsele, un ticoi de fete pentru Paula, pe-un umăr c-un înger și p-un altu’ c-un drac. Apoi o vedere de la marketing manageru’ Yahoo! Messenger și nește stickere din care nu vă dau, degeaba cereți.

***