Pot spune despre mine că cel mai bun lucru pe care-l pot spune despre mine este că pot spune lucruri bune despre mine

[Bun, pentru că se așteaptă explicații, n-am fost la Twestival Cluj, fiindcă am avut treabă în Capitală. A fost în locul meu acest film, dacă l-au dat, că nu știu. Am trecut pe la Twestival Bucharest, da’ doar pe la sfârșit și era subțirel.]

Să vădeți. Există un birt în Cluj-Napoca, Janis se cheamă. Este într-un beci, cam cum le șade bine birturilor de pe la noi (în beci sau la etajul întâi – atât). Ș-acolo, prin cine știe ce concurs de împrejurări, foarte multă lume știe de Jeg. Nu o luați ca o pupătură în propriu-mi fund, aplicată tot de către mine însumi: e doar că acolo s-au strâns toți buluc, pe când pe-altundeva – mai răsfirați. În mod evident, eu nu știu care cine-s toți, da’ tre’ să salut galant orice privire intersectată. Dacă salut pe un străin, din greșeală, prea zâmbăreț, risc să fiu greșit înțeles. Dacă pierd vreun dat din cap amical fără să-i răspund, se cheamă că am ifose. Așa că trebuie să fiu într-o continuă vigilență.

Ceea ce nu-i neapărat rău, că mi-au scos câte-un shot și câte-o discuție simpatică aceste circumstanțe. Dar, în acest week-end, în birt s-a delimitat bine un grup de… hateri. Și s-a terminat cu fericirea. Adică dușmani Jeg, dacă vă puteți închipui. Atâta-i de răspândit fenomenul în pivnița cu pricina, că se formează deja comunități, mai ales că lumea care iese singură nici nu prea are ce să facă, decât să se asocieze după pasiuni…

Am remarcat asta stând eu așa, la coadă la budă, în rând cu enoriașii, propovăduind sfânta vorbă, când începe lideru’ frustraților să chirăie din spate, cât îl ținea foița, da’ de-l aud și-mi plec urechea și asupra durerilor sale: “Da’ de ce tânăru’ jurnalist cel mai bun blogăr face bloguri la comuniști? Că l-am pus ieri în Fire (alt birt, n.j.) pe Cum-îl-cheamă să îl întrebe. Și tătă seara or stat de povești. Di ce, îi comunist cel mai bun blogăr tânăr jurnalist?” Aolo, vorbesc eu cu mine însumi în mintea capului. Dacă aș avea forța să mai trec prin dezbaterea asta măcar încă o singură dată în viață și mă-ntorc să-l conving, mi-e teamă că argumentele mele oarecum fundamentale și exprimate verbal altcumva decât ca la galerie nu vor converge cu spiritul său profund… dinamovist, să zic.

Deoarece într-adevăr îl țineam minte pe amețit, iar “amețit” nu este un termen peiorativ, că se clătina, iar în celălalt local într-adevăr vorbisem, la fel de mult cât se rezema de mine să-și mai revină. Cu amicul său, este – de asemenea – drept că vorbisem (el stătea la fel de înclinat). Încinseserăm un simpozion de la care am tras concluzii fără numitor comun, pe principiile “moarte lu’ evrei“, “da’ totuși parcă Antonescu a apucat destui“, “nu, da’ patria“, “io-nțeleg că patria” etc., rămânând același comunist care eram înainte să discutăm, doar că cu puțin mai mult respect din partea opoziției. Numai, vă spun, mi-era cu neputință  trece prin aceleași subiecte încă o dată și cu șeful lor, mai ales că la el trebuia și să aștept să articuleze cuvintele inteligibil. Și cu câtă patimă m-a privit, totuși, când m-am dus și m-am pișat în cinstea sa.

Însă, abia după ce am scuturat-o bine și am putut să trec mai departe în viață, am descoperit o altă chestiune interesantă ce se poate juca prin hrube sociale: era acolo o domniță. Cum sunt domnițele de obicei: acolo. Am putut să-mi dau destul de lesne seama că nu ar funcționa nimica, statistic, din primele cinci secunde și întărind prin motivul că ea era simpatică, ea acolo și… eram și eu. Tot acolo, dar nu simpatic; doar eu, acolo. Parametri destul de convingători într-o ecuație, cât să o facă pe fată pentru mine o necunoscută. Pentru că – nu-i așa? – niciodată nu iese. Așa că am zis să-mi iau adio de la idee, servind-o cu o bomboană Bucuria, cu jeleu de vișine. Ca să-mi mulțumească. Pe nume. Pe numele meu. Cum mă cheamă pe mine. Fapt care a amestecat în lăuntru meu orice formulă matematică ce n-am înțeles-o vreodată în prima bancă din liceu, fata ducându-mă într-o incursiune imaginară prin copilăria mea pierdută.

Și atunci, atunci este când am avut revelația supremă. Nu cre’că am fost vreodată în avantaj, nici măcar la ping-pong. Foarte, da’ foarte rar, am fost la avantaj egal, serva mea, iar aia tot la ping-pong. În viața reală, mereu avantajul și serva adversarului. Era o situație fără precedent. Trebuia să n-o spintec c-o erecție. Ce-am făcut? Toată seara m-am uitat galeș la fată. Unde era ea, eram eu. Unde zâmbea ea, chiar și doar în vânt, eu eram cu fasolea la vedere, aproape hăhăind. Dacă ea dansa, eu mă mișcam și eu ca o popică. Deja i se urca sus de tot la cap, până când amicii mei și-au terminat băuturile și m-au tras de mânecă spre afară, ca să plecăm. Moment în care, cu o aparentă stânjenitoare fâstâceală, ca-cum-virgulă lumea s-ar fi sfârșit și n-ar mai reîncepe vreodată, m-am apropiat de ea, am ajuns aproape de fața ei toată din gene fluturânde, m-am transfigurat într-o mimă de din ăla care ține de sfoară pentru un covrig, ca să coboare sicriul în groapă și am zis: “pantofii ăștia te-ai gândit tu să-i îi cumperi, iar apoi chiar să îi porți, să mergi cu ei undeva unde sunt și alți oameni?”

Vă îndemn: alegeți o persoană, găsiți-i detaliu vestimentar ales să spargă totul într-o seară, repetați ce-am făcut eu o noapte întreagă… iar apoi loviți năprasnic.

***

Așadar-deci, s-a deschis țarcu’ de blogări, fiindcă se face galop cu limb-afară la nominalizările pentru RoBlogFest.

Pe modelul “hai cu spamatu’ prin curtea liceului”, inițiat de Copșanul și Blogatu’, cu ocazia ediției de anu’ trecut, precum și “un singur vot nu contează, decât dacă mai are unul lângă el și și-s pentru mine ambele, ca să câștig la două puncte distanță”, după exemplu eu peste Visurât, o să estimez că nu prea mai are relevanță cine și cum. O votare tare subiectivă, aproape la fel ca aia cu juriu de subiectivă, de la un public foarte segmentat, împins din spate de niște criterii foarte dezbinate. Vă spun în calitate de câștigător că, în afară de-un orgoliu, nu prea te validează. Deși, ca o încercare de contracarare a acestui efect, remarc rubrici mai bine conturate de data asta (mai puțin la votu’ popular, desigur, unde-i pe canibăleală).

Oricum, fiindcă n-o să mă refugiez prin juriu sau alte artificii sau scuze în stilul convenabil că io nu mă bag în troacă, cu porcii, ci, ba da, chiar astfel, o să șed frumos deodată cu restul, mari sau mici și eventual o să pierd demn, lăsând natura să-și urmeze cursul. Da’ și ca să vedem cam care-i mersu’ trebilor de la a-ți face campanie ce s-a dovedit inspirată (cum am făcut anul trecut, ceea ce mi-a adus cel mai bun, respectiv cel mai bine scris blog), la nu a-ți face nimica. Așa, de test. Deci anul ăsta, fără chirăială, susțin doar RoBlogFestul, ca principiu, fiindcă de dat la coaiele cu cuiva care chiar încearcă-i ușor…

Dar! Lăsați-mă pentru ca să fac niște prognosticuri, ca să ne mai veselim. Mă uitam eu olecuță pe site-ul evenimentului, așa prin ziua lansării noii sesiuni… și primii înscriși, era clar: sWamp. Și încă unu’. sWamp ca sWamp, o încrucișare de Blogatu’ cu Copșeanu’, da’ mai era unu’. Țin’ să ție, țin’ să ție? Poliția sau muțațirii?

Nu. Era Nasul. Cine? Nu știu. Nasul. Cum îi gura, ochii, urechile, știți. Mna, așa-i și nasul. Și se-nscrisese Nasu’ (nu, sigur, îl înscriseseră fanii, jur), mă, la tăte care era loc. Unde nu era spațiu de el, avea subdomenii potrivite. Nu-știu-ce punct Nasul. Așa-și-pe-dincolo punct Nasul. Intru pe blogul său, că aveam o premoniție, ce văd? Primul rând, titlul: Muzica românească este în criză. Hait! Al doilea și al treilea rând, explicație cuprinzătoare: “Muzica românească este în criză [da, tot aceeași propoziție, ca să nu uităm despre ce-i vorba, că poate ne-a dezorientat filmu’ cu manelistu’ dintre titlu și articol] după ce doi artiști extrem de valoroși, Liviu Puștiu` și Uzzi, sunt pe banca de rezervă”. Mna… Păi, da.

Aproape un fel de onoare să NU fi încă nominalizat. N-am văzut pe nimeni cu adevărat relevant “spălat” bine între ăialalți, la primele refreșuri de listă. Da’ nimenea, mă-nțelegeți? Doar bloguri de alea, de au drept nume o frază întreagă, cu multe caps lock-uri intercalate și apostroafe.

Altfel, nici o grijă, am făcut un pact: așteptăm așa, cătinel, iar pe la sfârșit, eu propun pe Bogdan Ciubotaru, el mă propune pe mine, ne votăm între noi, circuit închis, că noi vrem recunoaștere gratuită, de bani să ne plătim întreținerea…

***

[și apropo de Primăria Cluj-Napoca, acum Guvern, că tot era dilema la Andrei Crivăț, via un catraliard de alte linkuri: i-au găsit lu’ Boc secretar personal mai mic decât el, ca să dea bine când deschide ușa la beemve, iar el este Peter Pal, care este ăsta, nu celălalt, care-i om de afaceri]