Nu m-am hotărât…

“Atitudine, ia spune tot!”. “Vai de bipul nostru!”. Astea-s două din titlurile ce-ar caracteriza cel mai bine ce citiți voi, deoarece v-am scris. Și nu-i o tehnică editorială. Pur și simplu nu-s nici unul mai bun decât celălalt sau ambele mai rele decât subiectul.

Miercuri, în prima mea zi de cea mai recentă vizită în capitală, am conștientizat dureros două cutremurătoare adevăruri:

Adevarul 1. Ușa de la buda lui Arnaut nu se poate închide în cazul în care colacul de la WC este jos.
Adevărul 2. Țara noastră, (România – o știti) se află până la nări în căcat.

Să luăm în discuție, ca de obicei, problema cea mai puțin presantă, adică a doua. Măcar rămânem în aceeași zonă, cea a grupului sanitar.

După ce am ajuns, m-am întâlnit cu Ciutacu și bla-bla-bla, deci revenind… Prin amabilitatea acestui nou și sper eu bun, deși tare mă tem că scurt amic, am avut plăcerea (pardon… fericita oportunitate sau cum ii zice?… ah, da: scârba) să particip la frumoasa petrecere de băută, cu ocazia festivă a rarei zile de miercuri, organizată de către tineretul PNL.

Iaca să vă prezint eu o treb’șoara succintă și crudă ce – accept, în sfârsit – nu va schimba nimica. Și pornind de la acest raționament simplist, cel al irelevantei (mele și a ta și a ta și a ta, deci a noastră), decid să vi-o povestesc încă sub influența unei mărețe grețe, care am ales ieri să i-o atribui retroactiv pentru mâine (deci acum azi) băuturii, ca să nu am regretul ei în condiții normale, adunând sechele incurabile.

Când am ajuns la stimabila paranghelie, dânsa aducea a o adunare (nereușită) de colegi (nereușiti) de-ai mei de la facultă, cumva din grupul celor cu care nu ma întâlnesc extra-curricular, deoarece drumurile noastre nu au șansa să se intersecteze vreodată, iar asta o spun ca un fel de succes personal în derulare.

Acolo ne-am întâlnit, ca să începem soft, fără scandal, cu un amic de-al Ciutacului, unu’ Bogdan, mai înalt și chel, aparent simpatic și de treabă. Niste trăsături în care cred cu tărie și sinceritate, convingându-mă încrederea mea necondiționată în Ciutac (pe lângă atracția pur sexuală față de el, desigur) și, de asemenea, încredințat de faptul că m-am lămurit singur.

Pe de altă parte, una dintre atribuțiile sale în calitate de (a, am uitat să zic?) președinte al Camerei Deputaților (adică unde dorm deputatii) ar fi să se prezinte tare de treabă și simpatic unui cineva precum sunt eu, în statutul meu onorific de anonimeni. Iar, în acest sens, a reușit pe deplin, ceea e pentru mine-nseamnă fie că așa este de adevărat, fie că-și merită banii ca să pară, ambele cazuri mulțumitoare în sistemul meu de valori. Cert e că vara-sa, care are functia de fată într-o rochie roșie, fără absolut nici o implicare politică, este de-un catraliard de ori mai tare decât el, care-i salvat doar de faptul că-i place pălinca de Zalău. Așa de tare. Da’ nu ne interesează că-cine îi bine-bun-mai-departe, că nu de aia am intrat aici, nu?

Deci să continuăm în jurul mesei. Cu reprezentanți cam tot din “clasa” de care m-aș fi luat cu tot arsenalul de miștocareală clujeană “la o bere”, sfârșind cu a mi-o lua satisfăcut în bot de la toți, cât timp mi-am împlinit scopul. Și m-am abițnut. Da’, bă, cum m-am abținut! Din dragostea mea eternă pentru Ciutacu, pentru ca eram și eu acolo un invitat prin el și pentru că nu cunoșteam oamenii respectivi. M-am auto-inhibat ca un martir ce nu se poate pișa că se reflectă pe sine în bumbu’ de tras apa. Nu știu cum poate bietu’ Olteanu’ să șadă-ntre atâția amețiți.

Aceștia, adică cei ce n-au resimțit până la urmă furia incomensurabilă a consecințelor nefastei mele furii erau alde “Tudy“. În cămașă albă marca vezi-vezi-să-nu-versi-aia și ochelarii de la hai-bă-serios-dă-i-jos-că-i-am-vazut-toți. A plecat devreme, încă nu prea alterat, când i s-a terminat suflul care alimenta vocea aia groasa și sexy, de cădeau tinerele liberale ca trestiile, după ce s-au gudurat pe după el toți reporterii foști prieteni de pe când lipea afise, cum zicea cineva, care, pentru protecția identităților nevinovate, o să zic că a murit demult. Da’ era o metafora. Nu lipea afișe, o fi făcut el ceva, pentru că tipul ăsta, de-am crezut că-i cu un pic mai mare decât mine, care-am venit la București cu trotineta, este, doamnelor și domnilor, ministrul justiției. Adică mă uit la el și nu-mi inspiră încredere nici cât eu însumi, pe care știu să nu mă bazez sub nici o formă. Nu c-ar fi rău intenționat. Păi, un băiet ca el nici n-are intenții.

Rămânând în aceeași sferă, facem cunoștință și cu 15-stele-nu-12 Adomniței, care era cam la nivel înspre mediu de lingușit de către presă, da’ îs aproape convins că era în întregime meritul frumoasei domnițe (de unde și Adomnicăi, hmm) cu care alesese să se afișeze. Sau invers. Nu știu, da’ eu n-aș sta-n brațele lui, să-mi arate caru’ mare, că cine știe unde-o sfeclește, nu se știe cu aștrii.

Da’ de ce vă zic eu aceste lucruri? Că m-am dus acolo și aș fi preferat să nu beau un strop, să-i fi tras pe toți în chip, să-i pun le blogul meu intitulat Jeg? Pen’că șefii țării sunt niște potențiali “colegi” cu un puță ca mine, în special ministrul învățământului care mergea la examen dimineață, când poate-ar fi fost un rost de-un, nu știu, făcut țara să funcționeze, de exemplu? Deoarișce îi găsesc noaptea în mijlocul săptămânii, petrecându-se? Nu. Asta o facem toți. (Deși nu toți controlăm trebile-n țară. Deși ce vedeam mă facea să cred fără urmă de-ndoială că nici ei.) Am ceva cu domniile dânșilor? Nici cea mai mică problemă. Da’ de ce atunci?

Pentru că 20 de căcați din presă au filmat un frumos reportaj despre un chefuleț cochet și cu oră de culcare al unui partid politic, după au închis “farurile”, s-au tolănit obosiți la toate mesele și au băgat întrânșii până s-au făcut muci, s-au pupat, bătut și dat unii la altele (secretare de stat) ca ultimii prunci de grădiniță ce-au fost lăsați de Crăciun 20 de minute singuri cu pălinca, până s-au dus părinții să se deghizeze-n Moșu’. Pentru că niște scursuri (la propriu și figurat, că asta făceau p-acolo, se prelingeau), reușesc să se măsoare-n beție cu niște oameni importanți ai statului, să-i întreacă detașat, să facă dintr-o slujbă, ce se poate păstra onorabilă, o târfă momită cu un păhărel de cei despre care trebuie să ne infomeze și aruncată din TIR în timpul mersului de buboasa dracu’, de către cei care mai nu mai au nici singuri sub plapumă fantezia să fie informați.

Ceea ce ne readuce, surprinzător, părțile ce mi-au placut. Din amestecătura aia de jurnăi și jurnați, cântând la unison Oda Râgâielii, se găsea câte unu’ care să se comporte de-un firesc care să te sperie, să nu-ți vină să mai ai încredrere nici în propriu-ți sine. Cine stătea cuminte și asculta tacit discuțiile aberante ale tuturor din jur, în împulicări de limbi și lipsă de minți? Dragul Orban. S-o fi legat el de fumeile din politic, o fi făcut ‘mnealui o grămadă de cretinisme pe care am preferat să nu le țin minte, deși părea beat, rectific RUPT ÎN GURĂ, totuși nu l-am văzut bând un picur de alcool, iar Ciutacu m-a asigurat că nici n-o să-l vadă nimeni vreodată, nici el în oglindă măcar, deoarece nu o face… Poate am eu un fetiș pentru oameni care dau impresia greșită de bețivi notorii, când nu sunt, da’ dacă am, atunci în acestă ordine de idei, Orban e preferatul. Din această anume categorie. Și o zic cu toată simpatia, fără nici un pic de tentă peiorativă, da’ nici fără vreo pasiune politică. Cu nenea ăsta îi pur și simplu fain de mers în oraș, da’ fără toți proștii ce-l împresoară, pentru că știi că nu o să fie pic de alcool și tot îti vine să fii mahmur dimineața.

Au mai fost: exu’ ministrul al agriculturii, niște diverse tanti. N-au mai fost: Tăriceanu. Iar PNL Cluj suge, n-a fost nici unul dintre ei pe acolo, da’ simțeam eu nevoia să zic, fie și preventiv, că am o ciudată simpțire legată de ei.

Și am ajuns la concluzia că mă iau foarte, da’ foarte puțin de PSD, deși tare-aș vrea să țin un echilibru în balanța aruncatului cu căcat. Așa că, imediat ce se descurcă dom’ Năstase cu blogu’ și se-nvață cu butoanele de pe dânsul, o să-ncep vârtos, că deocamdată-i culmea să-mi cenzurez propriile-mi comentarii.

Căci da, da, Năstase și-a luat blogul, eu i l-am dat ș.a.m.d; da, da, am luat și Tânărul Jurnalist pentru blogging organizat de FreedomHouse România, gura târgului adevăr grăiește, 50 de milioane vechi e valoarea, nu primiți nimic, luăm “Iulian Book Pro” pentru Jeg, jos labele, băi, toți noii mei prieteni.

[adăugire ulterioară: am participat cu articolele din Vechiul Jegstament (concursul fiind pentru 2006 – și, câcat, nu pot participa și la anu’, dac-am câștigat – anume “Colegiul Național Silvania. Povestea completă“, “Aș vrea să-mi anunț oficial sinuciderea“, respectiv “Jurnalism… cu premeditare“]

***

***

***

***

[deci, bloagări, bloagărițe, mâine (vineri), 19:00, fântâna peste drum de TNB; sâmbătă însoțesc Blogoreea la Iași]