Mâncând…

Ieri (devenind dup-aia alaltăieri, până am catadicsit eu să termin articolul), am decis că nu putem altfel, decât dacă sărbătorim trecerea pe noul Jeg, cu grafică și platformă nouă, da’ tot cu atâta minte. Nu era între variantele festive mersul la băut, decât dacă beam antibiotice, iar alea-s scumpe și, mai important, nu îs bere, cum bine realizăm, nu? Așa că am căutat pe aci, prin sertare, am găsit niște pliculețe mai vechi, deci am preparat repede-repede un iepure la cuptor, cu cartofi pârgăliți, umplutură tocată și rondele de ceapă, usturoi, roșie și ardei gras… După cum foarte ușor se poate vedea în poza alăturată, dacă facem efortul de-a o apăsa ușor.

Și cine altcineva merita să mănânce, dacă nu cei patru care au făcut posibil – unul Darius mai mult decât celalți – ca voi să citiți aceste rânduri? Nu mamele voastre că v-au dat darul privirii, ci noi, că v-am dat priveliști. Degeaba căcat cu ochi, dacă n-ai ce citi cu ei, logic, nu este așa? Ba da.

[de la stânga: Tudor (prim plan), eu (plan secund), Sorel (webcam), Dacian (prim plan)]

[aici o puteți vedea și mai mare, cât să-l remarcați și pe gubil, salivând din calculacios]

[insistă Fana să menționez că ea o făcut poza, nerealizând că o făcut-o deoarece nu mânca]

[insistă să pun și link]

Și tot îngurgitând eu așa, încă mult (timp și conținut) după ce plecaseră musafirii, tot vomând înapoi, doar din pasiunea gastronomică, am remarcat sub harul duhului meu de observație că există unele preparate gurmande care mie personal nu îmi vine să cred că au fost concepute intenționat.

De exemplu, crema de zahăr ars…

Ghiciți și voi, direct din nume, cam cum au reușit să facă așa ceva? Concentrați-vă la ars din „zahăr ars”. Vă lasă câteva momente…

Răciturile…

Dacian susține cu tărie că-s intenționate și că-s lucrul dracului. Dar asta poate pentru că mai demult, când eram mici, ai noștri ne-au prostit să mâncăm de Crăciun, mințindu-ne cu netrebnicie că-s înghețată de carne (!). Deci vă dați seama ce iresponsabilitate părintească. Ce traumă! Nu-mi explic de ce nu ne-am îngrețoșat din prima, da’, oricum, ne-am dat seama pe la jumătatea porțiilor că-i ceva dubios. „Heeei!” De atunci, am mai mâncat decât eu, încă o singură dată, aituri – cum sunt cunoscute piftiile – când mi-a dat taică-miu 50.000, doar ca să gust.

Avem între fane (adică cititoare, nu între cele pe care le cheamă Fana, ba chiar între cele mai… patologice – să nu zic altfel – fane) o domnișorică, iar dânsa s-a dus hăt îndărătul Jegului, acuma UN AN (jur), unde a găsit, ÎNTRE COMENTARII (deci nu în articol) acest detaliu, prin care mi se demonstrează că atunci – când mintea-mi era mai proaspătă – încă rețineam că era vorba de altă sărbătoare, nu Crăciunul. Observați mai jos dovada. Incitant pentru mine că s-a dus bolunda să caute… Și că a și găsit.

[pe link-ul de aici puteți merge direct către comentariile acelea, de demulte]

… gata cu completarea ulterioară]

Supa cremă…

Alt aliment ce pe mine nu mă convinge c-ar fi fost premeditat. Mă rog, o fi fost premeditat CEVA, da’ a ieșit doar o tentativă. Deși condamnabilă. Ori trebuia inițial să iasă solid, ori s-a prins ciorba. În mod clar. Nuuu. “Et, viola! Creme du la supé! Excelent, Pierre!” Sigur că da. Probabil ceva râcâială de pe cratiță.

Gonadele – sau fuduliile – astea sigur au pornit de la o farsă. Nu încape îndoială.

[acest articol, “Mâncând….”, se continuă fără nici un sens logic sau continuitate narativă cu jumătatea sa, “… litere“]