Îmi place să sper că sunt un pesimist…

Vera: “Am facut un test pe net și mi-a ieșit că sunt Satana.“

Nu am vrut neapărat să-mi imaginez ce test anume o are pe Vera între rezultate, da’ nici n-am avut prea mult timp. Fiindcă Vera a scos-o pe următoarea. Și, sincer, nu cred că e de bine când o fată îți spune că are un coleg care seamănă “îngrozitor” cu tine.

***

Mă umplu de goliciune. Deși asta ar putea fi o perfectă alegorie pentru faptul că mă-ngraș precum un porc, ei bine, totuși nu este. Chiar și plin de E-uri, nu sunt încă atât de profund. Îmi lipsesc încă multe alte litere. Dar pot fi încă mult mai lat. “Lăbărțat” ar fi un cuvânt potrivit aici, dacă ar încăpea. De mine.

Apropiații își fac griji. Da. Am fost abordat în diferite rânduri de cititori și prieteni, spunându-mi că ceva se petrece cu mine, cu Jeg – deci cu totul, iar ei sunt neliniștiți. Aleg această ocazie, pentru a-mi exprima public părerea cu privire la acest aspect: GURA!

O să fiți dezamăgiți mai departe, fără să crâcniți. Și, fetelor: cu voi o să merg la fiecare în birou, s-o facem împreună, ca să citez un om care nu-i un clasic, doar din nefericire, fiind încă în viață.

Dar, într-adevăr, lumea este decepționată, fiindcă scriu rar, iar când o fac e de căcat. Exact așa. Rar și de căcat: constipație editorială. Vedeți voi, deci, nu e vina mea. Ba chiar rămânem între parametrii generali ai Jeg, așa că nu-i rost să ne batem cu pizdele de pământ de preocupare. Strângeți din mauși și tacă-vă flencile. Cufundați-vă în mine, n-o să găsiți nimic acolo.

Fiindcă ne place această situație – la fel cum fiecare dintre noi poate aprecia sincer statul pe colac până se relaxează rectul, dacă-mi permiteți comparația – continuăm seria de Ce nu poți auzi în budă…, cu episodul … la fete, nici intenționat, da’ sigur auzi la băieți din greșeală:

“Hâc! Bă, tu ești văru-mio?!”

***

Îmi dau și eu seama, că om sunt (într-un fel), de faptul că poate nu toți dintre voi nu rezistă unor figuri stilistice atât de bine evidențiate. Destul de bine cât să nu fac nimic în legătură cu asta.

Trecând mai departe, în apărarea mea, doresc să notez că am tot enumerat, pe parcursul acestui experiment epic care este blogul meu, diverse aspecte ale existenței generale, pe care eu le găsesc iritante. (Cum ar fi Dumnezeu.) A venit acum momentul să echilibrez această balanță copleșită cu încărcătură negativă (Dumnezeu): este un ceva căruia nu-i rezist, la polul opus, care mă desăvârșește! O așteptare, o pasiune și o împlinire… O raritate, ce se întâmplă doar o dată la când are ea chef. Minune ce recuperează sentimentele irosite pe acest fiasco numit viață. Acest lucru excepțional al izbânzii este ea, buda ce se trage (pe sine, adică apa într-însa) cu putere. Da.

Un sistem de canalizare la WC care mă impresionează este tot ce am nevoie. Nu-mi trebuie altceva de la lume, în afară de un closet care are puterea intrinsecă să decoleze. Vedeți voi, fecalele mele nu sunt unele cărora să le lipsească personalitatea. Și de aceea ele sunt nu ușor de mulțumit. Până acum, am întâlnit o singură căcăstoare învolburată care să le poată sta împotrivă. Sau, mă rog, căreia să nu-i stea împotrivă ele, fecalele. Vă spun toate acestea tot din aceleași porniri de eșec în viață ce mă-ncearcă. Nimic nu m-ar îmbucura mai bine decât un tras de apă sănătos. (Dumnezeu.)

Să zicem că asta de mai sus o puteți considera o parabolă, în sistemul meu de valori. Echivalentul clismei cerebrale necesare mie. Un Colebil sufletesc. O oază, cu cascadă de neuroni, în materia mea cenușie.

În rest, vă-ntrebați pe bună dreptate cu ce altceva am reușit să-mi mai îngrețoșez colegii de trudă capitalistă, care sunt obligați să-și petreacă partea frumoasă a zilei – cea care are lumină naturală – împreună cu mine. Bine, nu vă-ntrebați, da’ vă răspund eu, ceea ce-i un soi de a nu ști voi că, de fapt, vă interesează și… noroc cu mine.

Ei bine, cu aceste găteli.

Fiind vineri dup-amiaza (ÎN AFARA PROGRAMULUI), când rămânem cu toții împreună să cântăm la ghitară, depănăm povești adolescentine și uneori, de ce nu, să recităm câte o poezie scoasă din sertarul amintirilor, am preparat un mic tortuleț, a cărui rețetă o voi publica în curând, în cartea mea. Ocazia a fost festivă (cum sunt ocaziile), desigur, fiind și ziua de după cea de naștere a lui Vasile de la DTP, care, deși ne dădea de băut de două zile, nimeni nu catadicsea să-i facă ceva în acest sens (exceptând să bea), din motive persoanale ale durerii fiecăruia în cur, pramatii ce nu apreciază adevăratul spirit de echipă. DE FAMILIE! Fin.

Eu, totuși, m-am gândit că merită măcar dulceață din borcanele expirate uitate p-acilea, de la o ședință foto de mai demult.

În caz că aveți nelămuriri legate de poza cu Vasile, colegul lui nu lucra, fiind, cum menționam, după orele normale ale zilei muncitoare. El doar revizuia munca unei zile istovitoare și schimba analize și opinii critic-constructive.

M-am retras în pat. Nu am net până acolo, dar îmi face plăcere să lucrez cu laptopul în brațe, ca și fata aia de pe cutie.

Pe lângă pat, zilele astea m-am mai dus și să-mi facă detartrare (m-am chinuit să scriu de 5 ori cuvântul). Și uneori îmi tot apar bucăți de tartru prin gură. Să zicem că nu-s convins c-a mers așa bine. Dentista mi-a zis, totuși, că e o procedură simplă. Pe de altă parte, ea purta ochelari de protecție…

Și, pe lângă asta, procedurile “simple” n-ar trebui să aibă denumiri complicate. Nu există cuvânt mai greoi decât detartrare. Doar detartrant.

***

Ca să nu aveți dubii, privitor la Veta… (da, laveta!)

Și nu uitați, copii…